20 March 2011

Cele cinci minute

Orice amăgire durează cinci minute. Mai precis, încă cinci minute.

Șiruri lungi, de câte cinci minute fiecare, se strâng ca un ciorchine diform în jurul nostru și formează nici mai mult nici mai puțin decât timpul însuși, cu magicele lui capacități de a se face nevăzut.

Încă cinci minute și plec. Încă cinci minute și mă apuc. Încă cinci minute și încep. Încă cinci minute și închid. Încă cinci minute și sun. Încă cinci minute și intru. Încă cinci minute și ies. Încă cinci minute și mă culc. Încă cinci minute și mă trezesc.

Cele cinci minute de dimineață sunt celebre. Așternuturile sunt calde, la fel și tu, și o amorțeală dubioasă îți închide pleoapele minții, spunându-ți că încă cinci minute sunt o idee nemaipomenită. O oră mai târziu, supărat că ai întârziat, îți promiți că mâine le vei zâmbi disprețuitor și victorios celor cinci minute înșelătoare de dimineață. Până diseară însă te vei amesteca în alte câteva pâlcuri de câte cinci minute, iar până dimineață – la ora la care ar fi trebuit să fii gata de luptă, te vei fi lepădat deja de tine de trei ori. Sesizați, vă rog, motivul biblic, cât de la fix vine el în sprijinul tezei de azi: dimineață, când cântă cocoșul, în loc să te ridici cu demnitate și să-ți îndeplinești menirea, îl vei pune pe snooze. Încă cinci minute.

Și tot așa, cinci câte cinci, minutele ne fură pe noi de la noi înșine și de la tot ce-am putea face.