22 January 2012

În șoaptă ne auzim cu toții la fel

În șoaptă vocile au același timbru. De aceea, câtă vreme vei vorbi în șoaptă nimeni n-o să bage de seamă că vorbești.

Planeta a trăit mereu într-un zumzet. La fel e și azi. În fiecare casă, sub fiecare cer, în fiecare piațetă poți găsi câte un cor de vorbe șoptite, gânduri care se chinuie să prindă suflet. Înăuntru, fiecare e convins că vorbește răspicat. Că spune sus și tare tot ce dorește, că și-arată nemulțumirile și-și împărtășește visele cu ceilalți. Dinafară însă nu se-aude decât zumzetul. Dinafară nu se-nțeleg vorbele, ele par inseparabile. Dinafară se-aude numai un vaiet prelung, colectiv, prezent dintotdeauna și, de aceea, nemaibăgat în seamă.

În șoaptă toate vocile sună la fel. Dacă vorbești în șoaptă n-ai cum să te asiguri că te ascultă cineva. Dacă vorbești în șoaptă e numai ca să-ți oferi ție confortul că ai încercat, scutindu-te de orice altă responsabilitate.

Vorbesc, dar nu m-aude nimeni. Trimit CV-uri, dar nimeni nu mă vrea. Statul nu are grijă de mine. Dumnezeu nu e drept. Dragii mei, lucrurile astea nu există. Când vă treziți gândindu-le înseamnă că sunteți parte din corul șoptitorilor, pe care-l puteți părăsi oricând ați deveni dispuși să vorbiți mai tare.

A vorbi cu voce tare înseamnă a-ți asuma riscul erorii. Poți vorbi mai tare numai și numai făcând. Greșind. Făcând din nou. Greșind mai bine. Reîncercând. Trăgând aer în piept și luând-o de la capăt. Din nou și din nou.