Despre comunități, prin parbrizul unui tir

E vreun coleg cu economie?

Această întrebare se-aude de multe ori pe zi pe frecvența stațiilor radio folosite de tiriștii din România. Simpla ei existență demonstrează cât de ușor poate un grup de oameni să-și construiască interese și principii comune, chiar și dacă ele sunt în opoziție cu interesele, credințele și normele despre care alții ar spune că sunt cele firești și corecte.

Șoferii de tir au știut să formeze repede o comunitate puternică. Și-au identificat preocupările comune, apoi și-au ales reguli și mijloace de comunicare, ba chiar și-au dezvoltat un limbaj propriu. Toate astea pentru a se ajuta singuri să-și urmeze interesele, în cadrul unei comunități vivace. Rețeaua uriașă de stații radio pe care au pus-o la punct îi ajută să se ferească de amenzi, să ia referințe culinare, turistice și de trafic. La început îi ajută să își umple timpul, apoi să trieze oamenii în interesanți și neinteresanți, poate chiar să se aleagă cu prieteni și, de cele mai multe ori, îi ajută să găsească răspunsuri la întrebări simple, dar importante pentru tehnicitatea lor. (Seamănă puțin cu Twitter-ul, nu?)

Sigur că după inovatori și adoptatori timpurii s-au adunat și restul șoferilor de tir. Comunitatea a crescut și au început să apară problemele. Uneori românii și ungurii de pe tiruri se ceartă întocmai ca și frații lor pietoni. Alteori, indiferent de etnie, șoferii se războiesc între ei pentru te miri ce. Infrastructura și legăturile din sânul comunității le permit membrilor săi nu numai să progreseze într-un ritm mai alert, dar și să certe mai abitir. Apoi, crescând, comunitatea și-a făcut repede o serie de dușmani redutabili. Proprietarii și managerii companiilor de transport caută metode să-și monitorizeze tot mai atent șoferii angajați, iar aceștia caută se dezvolte împreună noi metode de a scăpa de urmăritori. Războiul cu polițiștii e și mai crâncen: nu de puține ori inamicul cu caschetă intră pe frecvențele șoferilor, dându-se unul dintre ei și oferind asigurări că nu sunt radare în zona unde îi așteaptă chiar el cu aparatul pornit.

Însă, parafrazând o reclamă de acum câțiva ani, comunitatea rezistă. Problemele o întăresc, iar membrii aspiranți sunt tot mai mulți. Oameni care nu respectă criteriul inițial, cel de a fi șofer de tir, bat acum la porțile comunității, așa cum bat la ușa Uniunii Europene statele rămase pe dinafară. Una din zece mașini mici au acum antene de stații radio.

După ce încercaseră să-și formeze o comunitate a lor, șoferii de autovehicule aspiră acum la țara mobilă a tiriștilor, care a dovedit că știe să-și protejeze mai bine cetățenii de aparatele radar. Deținătorii de „B” sunt dispuși să învețe o limbă nouă, fiindcă le aduce beneficii. De la „tovarăș” au trecut la „domn” în 1990, iar acum sunt gata să treacă la „coleg”. Tiriștii îi acceptă, bucuroși că influența lor pe șosele crește. Oaspeții se arată încântați de primirea de care au parte și care le salvează buzunarele de la amenzi și îi ajută să stea mai puțin în trafic. Pentru asta sunt dispuși să primească în mașinile lor zeci de discuții care nu îi interesează.

Cele două comunități s-au întâlnit într-un punct. Diferențele nu deranjează pe nimeni, pentru că interesul e comun. „Ne concentrăm nu pe ce ne desparte, ci pe ce ne unește” ar putea fi încheierea reușită a unui discurs ținut de liderul șoferilor de pretutindeni. O replică la care am putea reflecta mai des cu toții, șoferi sau pietoni, ardeleni sau maghiari, moldoveni sau valahi, români sau europeni. Cam dulceagă, e drept. Dar împotriva radarelor funcționează.

Drumuri bune, Doamne-ajută, colegilor!