21 June 2011

După TIFF

Nu știu dacă e întâmplător sau nu, dar n-am mai avut chef de nimic o vreme după ce s-a terminat TIFF-ul. Agitația aceea plăcută, discuțiile acelea de după filme, serile în Unirii ne-au ridicat pe toții de pe scaune ca o mână încleștată în cămașa noastră, care ne ține de după gât și ne trage în sus. Aceeași mână, a TIFF-ului, a ridicat în picioare câteva străzi întregi, câteva cinematografe și încă vreo câteva clădiri clujene care până nu demult ne aruncau priviri încețoșate și vegetative.

A trecut TIFF-ul și ne-am așezat la loc. Și noi și mă tem că și clădirile, străzile și cinematografele. Am rămas însă cu poveștile și cu întrebările de la TIFF, am rămas cu încrederea că miracolele se pot încă întâmpla și pe strada noastră. Pentru că e miraculos în ce s-a transformat TIFF-ul în acești 10 ani.

În plus, eu rămas și cu câteva restanțe. Mi-am propus să scriu despre toate filmele pe care le văd la TIFF. N-am reușit, nici pe departe, și nici nu-mi mai propun. Dar trebuie să vă spun despre două dintre filmele pe care le-am văzut duminică, în ultima zi de festival.

Vulcanul a luat premiul pentru regie la TIFF. Știam asta când am intrat în sală și n-am avut nevoie de o oră și treizeci și opt de minute, cât durează filmul, ca să înțeleg de ce. Ați băgat, cred, de seamă că eu nu fac tocmai critică de film, așa că și de data asta vreau numai să pasez mai departe întrebarea nerostită a filmului: când e totuși prea târziu? De cât timp mai avem nevoie ca să ne-adunăm ființa din cotloanele în care s-a ascuns și să luăm, cu mintea și sufletul laolaltă, deciziile de care avem evident nevoie. Filmul m-a făcut să mă întreb, și îți va face și ție același lucru, dacă nu cumva, având soarele în ochi, sunt incapabil să văd cum las timpul să se scurgă pe lângă mine.

Să vedeți Vulcanul, neapărat. Și să faceți la fel cu Dacă bobul nu moare, cel mai balcanic film din câte s-au făcut vreodată. Un prieten m-a trimis, fără drept la replică, să văd filmul ăsta. „E o combinație între Kusturita și Asfalt Tango”, mi-a spus. Românii și sârbii vorbesc, fiecare pe limba lui. Se întâlnesc în mituri și în simboluri și își retrăiesc fiecare poveștile dintotdeauna: supraviețuirea, războiul, credința, iubirea. Filmul m-a întrebat „ce-ai face dacă?”, dar mai ales m-a întrebat dacă nu cumva voi ajunge exact în locul spre care privesc.

De la Cluj TIFF-ul a plecat apoi către Sibiu și București. Promite însă să ne stea prin preajmă tot anul, în toată țara (avem ocazia să vedem la Cinema Victoria filmele pe care le-am ratat la festival). Va veni din nou, în 2012, să ne ridice în picioare.

Să-i mulțumim lui Tudor Giurgiu pentru nebunia de acum 10 ani, când a visat la TIFF-ul de azi. Și mai ales pentru nebunia de acum, când trebuie să lupte cu un oraș întreg ca să-l convingă să-și accepte emblema culturală cu care toți vor să se laude, dar, dacă s-ar putea, fără să trebuiască să iasă din casă.