Perestroika mea și Demascarea

„Perestroika” înseamnă „restructurare”. În istoria sovietelor curentul generat de perestroika a fost o pată de culoare care a surescitat spiritele privitorilor mai ceva decât cea de pe chelia lui Mihail Gorbaciov.

Faptul că protagoniștii documentarului Perestroika mea de la TIFF „și-au atins maturitatea pe măsură ce lumea din jurul lor se schimba” nu m-a impresionat foarte mult. Arătați-mi pe cineva care își atinge altfel maturitatea. Arătați-mi pe cineva a cărui lume nu se schimbă dramatic între prima bicicletă și al zecelea an de salariu.

Filmul mi-a părut că ne prezintă ceva ce știm cu toții și nimic mai mult. O replică totuși mi-a rămas în minte și e posibil ca tocmai ea să fie cheia impresiei generale pe care ne-a lăsat-o documentarul mie și prietenilor mei. „E imposibil să explici copiilor istoria sovietică pentru că o minte normală, așa cum e a lor, nu poate cuprinde absurdul acelor vremuri” (am citat-o din memorie pe una dintre eroinele documentarului).

Recunosc, aș vrea ca documentarele de la TIFF să ne propună dezbateri, frământări, așa cum fac cele mai multe dintre filmele din celelalte categorii ale festivalului. Dar nici Perestroika mea și nici Demascarea, celălalt documentar pe care l-am văzut, nu mi-au dat de gândit. Ambele tratează subiecte generoase peste medie, dar parcă superficial, parcă fără să-și fi dat silința.

Negociind programul TIFF al zilei cu un prieten, l-am convins să mergem la Demascarea citindu-i detaliile fenomenului Pitești (cel mai important experiment comunist de folosire a torturii în scopul „lepădării de convingeri”). L-am convins repede pentru că detaliile sunt simple și zguduitoare. Din păcate, documentarul n-a făcut altceva decât să reia parcă pagina de Wikipedia. Nimic în plus, cu excepția emoției celor 4-5 protagoniști ai filmului, cu toții deținuți la Pitești în anii ’50.

Cred că „Demascarea” ar fi putut să zguduie sala de cinema și pe toți cei aflați înăuntrul ei. Dar nu prin drama personajelor, ci prin ceea ce i-a urmat ei. Aș fi vrut să aflu nu cum au fost chinuiți studenții în anii ’50, aș fi vrut mai ales să aflu cum au ieșit din asta. Ce au făcut după. Ce gânduri și ce concluzii au adunat. Cum s-au adunat pe ei înșiși. Ce-au pierdut și ce-au mai reușit să salveze.

M-am bucurat însă să-l pot asculta pe viu pe Alin Mureșan vorbind despre munca lui de documentare a fenomenului Pitești. Alin a abordat subiectul pentru prima oară la 22 de ani, cu prilejul lucrării sale de licență. Apoi a publicat cartea „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate” pe care a reeditat-o în 2011, an în care a apărut și documentarul „Demascarea”, făcut după un scenariu scris tot de către el. Să ai asemenea preocupări și, mai ales, asemenea reușite la nici 30 de ani mi se par fapte excepționale, pentru care Alin Mureșan merită din plin respectul nostru. Dacă se aude, TEDxCluj, aveți din partea mea o propunere de vorbitor pentru următoarea ediție.