12 March 2009

Generaţia claxonată

Acum un an, studenţii de la Universitatea Tehnică mi-au cerut să scriu un articol pentru revista universităţii. A apărut abia azi. :)

Nu-i nimic, mi-a făcut plăcere să îl scriu şi să îl recitesc. Articolul e mai jos.

Aud din ce în ce mai des în ultima vreme cum că noi am fi “generaţia aşteptată”.

Normal, doar atâţia oameni ne-au aşteptat atâta vreme… Ne-au aşteptat să ştergem cu sudoarea minţilor noastre ultimii 50 de ani, când părinţii noştri n-am avut cum să se desfăşoare. Ne-au aşteptat să punem mâna pe telecomenzi şi să schimbăm canalul, dinspre ruşi şi bulgari spre nemţi şi americani. Ne-au aşteptat să îndeplinim vise pe care cei dinaintea noastră nici n-au putut îndrăzni să le aibă.

Şi-am venit. Am venit gata să punem mâna pe telecomandă, gata să o rupem la fugă spre vest. Noi suntem cei pregătiţi să-şi dea viaţa pentru România, dar care gândesc pe jumătate în engleză. Suntem cei care chibzuim îndelung pentru o pereche de blugi, dar care claxonăm de numa’ numa’ dacă maşina din faţa noastră n-a rupt-o la fugă în mai puţin de două miimi de secundă după culoarea verde a semaforului.

În aceste vremuri de mare viteză e poate mai simplu să aştepţi să te claxoneze cineva decât să hotărăşti singur când ar trebui să înaintezi. Totuşi, în mod ciudat, majoritatea dintre noi preferăm să fim pregătiţi pentru culoarea verde. Avem mândria de a fi primii care pleacă de la semafor. Primii care au Ericsson din ăsta nou, primii din grupa noastră de la facultate, primii la Fifa în reţea sau primii care reuşesc să se întreţină singuri.

Înnebuniţi de viteză, trecem în goană prin copilărie, prin şcoală şi prin facultate, cu senzaţia continuă că imediat o să ne claxoneze cineva. Aşa că nu prea ne oprim să ne gândim la noi înşine, la ce suntem, la ce devenim, la poveştile prezentului şi la planurile noastre de viitor.

Nu trece mult şi vine vremea să luăm primele decizii importante, dar avem senzaţia că ne lipsesc informaţii. Să pun pe primul plan facultatea sau jobul? Sau ONGul din care fac parte? Când termin studiile să rămân în Cluj sau să mă întorc acasă? Să mă angajez, să fac un master? Sau amândouă? Să rămân cu Maria sau să îndrăznesc o relaţie nouă? Să plec în străinătate sau nu?

Oricine se cunoaşte pe sine poate depune mărturie că de fapt asemenea decizii sunt simple. Dacă ştii cine eşti nu-ţi va fi greu să afli ce îţi doreşti cu adevărat. Iar dacă ştii ce vrei, atunci totul e simplu pentru că nu mai ai de luat hotărâri, ci trebuie doar să acţionezi.

Pentru toţi cei care îşi doresc să reuşească, reţeta e aceeaşi: experimentează îndeajuns de mult ca să te descoperi, apoi progresează îndeajuns încât să-ţi împlineşti potenţialul.

Oamenii nu se schimbă, ei se cizelează, devin. Devin tot mai mult din ceea ce sunt deja. Aşa că prima regulă e să devii. Asta presupune ca, pe de o parte, să experimentăm cât de mult şi, pe de alta, să ne oprim şi să reflectăm destul de des la noi înşine şi la ce am devenit.

Nimeni nu ne poate învăţa într-o coloană de revistă cum să ne auto-cunoaştem şi cum să ne planificăm viaţa. Dar putem afla, dintr-o coloană de revistă, că şansele de a ne cunoaşte mai bine mişună în jurul nostru şi că nu trebuie decât să ne lăsăm expuşi o vreme. Şi mai putem afla, din aceeaşi coloană, că lucruri ca “valori personale”, “obiective” şi “viziune personală” sunt într-adevăr din cărţi, dar că fiecare le poate lua în felul său. Numai să le ia.

E drept că e greu, pentru că sunt numai câteva momente până roşul se schimbă în verde. Şi pentru că aceste momente nu sunt niciodată de ajuns să înţelegem cine suntem.

Generaţia aşteptată e claxonată într-una la semafor. Cred că asta e principala noastră provocare.