8 June 2011

Idei în idei la TIFF 2011

Se întâmplă frecvent să nu înțelegem cum le poate plăcea unora un anumit gen de muzică. Sau un film. Sau o pictură pe care noi nici n-am numi-o așa pentru că este doar un dreptunghi mare și albastru.

Suntem obișnuiți cu armonia, cu logica imediată, cu frumosul din antichitate. Artiștii însă ne propun, de multă vreme deja, lucrări care nu rimează, pe care nu le poți fredona sau repeta în vreun fel. Ei ne toarnă în cortex stări și nu armonie. Ca să te regăsești în ele trebuie doar să fii în fața tabloului potrivit, să ai mintea limpede și un dram de sinceritate.

Uneori însă ne e greu să înțelegem. „Ce-a vrut să spună autorul?” e o întrebare mai complicată decât părea a fi în clasa I, când am auzit-o pentru prima oară. Sinopsisurile ne-ar putea da o mână de ajutor. Dar când nici ele nu sunt de ajuns, atunci e nevoie să captăm cumva toate mințile dinaintea noastră, urmărindu-le de-a lungul întregului fir al istoriei. E nevoie să învățăm progresia ideilor din mintea noastră ca specie pentru a ne putea situa cu succes, fie și numai pentru o clipă, la capătul ei. Înțelegând ce-a fost în mintea creatorilor și a privitorilor de-a lungul vremii, de la statuetele preistorice la instalațiile din galeriile de artă comtemporană, mergem pe o scară a evoluției la capătul căreia ne trezim, fără surprize, mai înalți. Și-atunci un film „absurd” se poate transforma dintr-odată într-o revelație.

Ieri am fost la Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan, un film înscris în competiția TIFF 2011.

Aparent, filmul e povestea unui programator indian care visează să facă un scurt-metraj. Atât știam despre film înainte să intru în sală și mi-a fost destul. M-am regăsit în povestea filmului pentru că și eu sunt unul dintre aceia care nu se pot opri din a-și dori să-și schimbe viața din când în când. Ce-am găsit însă pe ecran a fost un film în film, o nebunie de idei din care n-ai altă șansă decât să iei două-trei acasă și să le lași să crească. Filmul e o meta-poveste despre dorința de a face totul mai bine, o poveste rămasă neterminată pentru că (atenție!) personajul principal al filmului-în-film decide să părăsească brutul, materialul filmat, înainte de montajul final. Cel ce se retrage din film nu e actorul, ci caracterul însuși, întâmplare care lasă filmul fără titlu și pe tine, spectatorul, cu cel puțin o decizie de luat.

Astăzi mergem la Nokas, la Imperialiștii n-au murit, la Demascarea, la Pina și la Camera sinucigașilor. Sau la cât mai multe dintre ele.