Caligula și taximetristul

E greu să spui cine e normal și cine e nebun. Realitățile sunt așa de multe și de diferite încât nu e niciodată simplu să ne amintim cine suntem de fapt. E greu de spus dacă gândurile ne aparțin nouă sau dacă sunt ale altora, care ni le-au transmis într-un moment care ne-a dispărut din memorie.  E greu să spunem cu mâna pe inimă că în lucrurile în care credem credem cu adevărat. S-ar putea să fi învățat să le gândim automat, fără să ne putem de fapt ridica vreodată la înălțimea lor.

„Suntem o țară de hoți. Suntem necinstiți și lași. Mi-e scârbă de România. Cât am lucrat în străinătate n-am recunoscut niciodată că sunt român, spuneam întotdeauna că sunt italian. Am lucrat cinci ani în Norvegia. L-am cunoscut pe John. Cum care John? Ăla care-a pus bomba aia care a omorât optzeci de copii. Mergeam din când în când împreună în Trondheim să bem o bere pe barca lui. Frate-meu a montat gresia și faianța acasă la taică-său. John avea tulburări de comportament. Optzeci de copii a omorât cu bomba aia. Unde nu s-ar naște și la noi un John să pună o bombă la parlament. Să moară măcar optzeci de hoți fără rușine, băga-i-aș… O țară de hoți, asta suntem. Mi-e rușine că sunt român.”

Zece lei a costat cursa cu taxiul al cărui cârmaci mi-a ținut acest discurs. M-am grăbit să ies din mașină pentru că întârziam la spectacol. Am intrat în clădire și m-am întors imediat fiindcă mi-am dat seama că îmi uitasem telefonul în mașină. Trecuseră doar două-trei minute de când taximetristul nostru parcase în fața teatrului, între alte taximetre, dar nu l-am mai găsit. „A plecat imediat”, mi-a spus șoferul unui taxi vecin, „cred că a luat o comandă”. Mi-am format numărul de pe un telefon împrumutat, crezând că taximetristul o să-mi răspundă. N-a făcut-o. Am sunat la dispeceratul firmei lui. Dispecera a întrebat prin stație cine e șoferul care a lăsat de cinci minute un client la Teatrul Maghiar. N-a răspuns nimeni. Mi-am amintit că taximetristul meu ar fi plecat la o comandă. Domnișoara de la dispecerat mi-a spus că nu a existat nicio comandă în zonă în ultimele minute. „A jucat teatru ca să nu bănuim noi de ce pleacă așa repede din stand”, a concluzionat colegul de la volanul taximetrului vecin.

Taximetristul meu îi înjurase sincer pe români. Îi făceau scârbă pentru că sunt hoți și pentru că sunt lași. Îi era rușine cu ei, de aceea se prezenta întotdeauna ca fiind italian. Dar câteva minute mai târziu era deja unul dintre ei: hoț și laș, un român de care să-ți fie rușine.

Sunt convins că vorbise serios, din inimă, dar nu s-a gândit nicio clipă că și el unul dintre aceia despre care vorbea. Mintea lui era plină de o realitate proprie: una în care ceilalți sunt de proastă calitate și în care el e o victimă a propriilor sale principii, prea corecte pentru lumea în care trăiește. Gândul că noi toți, asemeni taximetristului meu, ne-am putea proiecta o imagine la fel de diferită de noi înșine mi se pare înfricoșător.

După ce un taximetrist trist jucase teatru în fața teatrului, fără să-i treacă prin cap că realitatea pe care și-o construiește de ani de zile îl distruge puțin câte puțin, seara avea să mi se încheie cu o reluare dintr-alt veac a poveștii pe care tocmai v-am împărtășit-o.

M-am așezat în balconul Teatrului Maghiar ca să privesc „Caligula” lui Camus și Măniuțiu. Regele lui Camus și taximetristul nostru aveau aceleași ideal: fericirea adevărată. Fiecare, după posibilități – e drept, a fost dispus să-și altereze propria realitate, să schimbe regulile jocului de dragul visului său. N-au dat înapoi nici de la acțiuni extreme, mânați de speranța că o să-și învingă în cele din urmă dușmanul, ales – și el – după posibilități. Regele lui Camus și-a dorit să învingă moartea. Taximetristul nostru – viața.

Primul i-a înarmat voit pe ucigașii lui, sperând într-o sinucidere de calitate superioară. Cel de-al doilea, dorindu-și o viață mai bună, n-a înțeles că a înarmat astfel realitatea românilor cărora le e rușine cu semenii lor.