Mai încet

Am fost într-o seară la deschiderea unui festival de artă contemporană. Vreo douăzeci de săli ale vechii clădiri a Zemstvei din Chișinău erau pline ochi de ochi veniți să-i întâlnească pe invitați. Oamenii treceau dintr-o sală într-alta, încercând să descifreze gândurile artiștilor care așezaseră coli de tablă între proiecții orizontale, desene de mână lângă râușoare artificiale și actrițe-balerine peste teancuri de pantofi vechi.

Stăteau câteva minute în fiecare cameră, ca în fața unei ghicitori. Se minunau, schimbau două vorbe, făceau o fotografie și apoi plecau spre ghicitoarea vecină. Casa era un furnicar: grupuri-grupuri, vizitatori vorbind în gura mare treceau încolo și încoace, făcând ferestrele să amețească de atâta agitație.

Când am ieșit dintr-o cameră înaltă, pictate alb-negru în ucraineană, m-am pomenit în intersecția suprapopulată a două holuri mari, cu pereții scorojiți. Un „T” prin care curgeau oameni în toate direcțiile, ca o răscruce de râuri cu câte două benzi pe sens. Am atins cu gambele gambele tuturora și am purtat umerii altora, atât de aproape eram unii de alții. Abia apucasem să-mi dau seama că nu mai văzusem așa o aglomerație de la televizor, la reducerile din magazinele americane, când am simțit că valurile acelea de oameni se retrag dintr-odată spre pereți.

Făceau cu toții loc unei fete brunete, îmbrăcate în negru și purtând bocanci militărești, bruneți la rândul lor. I-am făcut loc și eu. Ea mergea cu încetinitorul, fără oprire, fără vorbe, fără să se uite la cei de lângă ea. „E vreun performance ciudat”, mi-am imaginat. M-am gândit la ce-o fi vrut să demonstreze. Mi-am imaginat că cineva ne observă reacțiile, ba poate chiar le strânge într-un film pe care îl montează repede și îl proiectează la plecare. M-am gândit că poate mai e o etapă, într-o altă cameră sau pe un alt hol, un loc în care ne vom întâlni din nou cu fata brunetă sau cu colegii ei. Până să mă hotărăsc la care din variante o fi corectă, fata, așa încet cum mergea, dispăru la orizontul îngust al holului. Marea de oameni se adunase deja în spatele ei.

Ne-am încheiat plimbarea prin camerele vechii gubernii și ne-am adunat în sala de bal, sub un stroboscop din viitor. Începuse petrecerea, barul se golea ușor-ușor, iar microfonul și chitara treceau din mână în mână, pe la amatorii mai curajoși.

La est de Prut există un tip de bere nefiltrată căreia i se spune bere vie, după o traducere directă din rusă. Îmi luasem o bere vie de la bar și mă pregăteam să o cunosc mai îndeaproape când bruneta cu bocanci militărești mi-a ieșit din nou în cale. Dansa cu viteză normală și am decis să trec pe lângă ea cu încetinitorul. A zâmbit și mi-a spus „se vede altfel lumea, așa-i?”.

Mi-am dat seama atunci că performance-ul nu era despre mine, nu era despre noi. Era despre ea, despre fata brunetă. O piesă de teatru făcută pentru actori, nu pentru spectatori.

„Când mergi încet ai timp să observi. Ai timp să dai atenție unor gesturi pe care nu le poți niciodată vedea la viteză normală. Când te forțezi să mergi încet simți cum trece timpul. Am pășit așa, cu încetinitorul, vreo două ore. Am avut vreme să-i văd pe toți cei pe lângă care am trecut așa cum ei nu s-au văzut niciodată și-am avut vreme să mă gândesc la mine.”