4 February 2012

Tentația lui Acolo

Când eram copil am decis că cel mai bine ar fi fost să mă fi născut în vremea domnitorilor români, să fiu curtean de vază și viteaz în războaie, să schimb destinul principalelor noastre veșnic vasale și să mă bucur de autenticitatea românilor de atunci. În liceu mi-am dorit să fi fost contemporan cu generația părinților mei, să trăiesc miracolul artei celei noi, să-l văd pe Ilie la Wimbledonul lui alb-negru, să-i văd pe Beatles și pe Phoenix de vârsta mea, să mă împotrivesc vremurilor fără să mă gândesc la consecințe, să am parte de șansa începuturilor de atunci. Mai târziu m-am văzut purtând pelerina drapată a Greciei antice, luând foc în dezbateri și dând nume lucrurilor, bucurându-mă de primele invenții de ultimă oră și desenând pe coli de pergament viitorul oamenilor. Câțiva ani mai târziu trăiam cu mintea între cele două războaie mondiale, călătorind între Bucureștii vechi și Parisul de altădată, însoțit de artiști de neînțeles pe care numai eu îi pricepeam; trăiam în provincia interbelică, înflăcărată de ideile marilor oameni ai vremii și mândră de soarta României Noi, reîntregite, respectate și regale.

Uneori îmi fugea gândul la Brazilia, la Australia, la Suedia și la alte țări miraculoase prin îndepărtarea lor. Mă vedeam călcând pe alte străzi, vorbind o altă limbă, trăind după alte reguli. Înțelegând altfel totul și făcând totul altfel, la adăpostul șanselor mai mari și al oportunităților mai variate.

Cu toții fugim după imagini care nu ne aparțin, după fotografii în care nu putem apărea decât forțându-ne închipuirea. Fugim după șanse care par, în lumina anilor care-au trecut de la prezentul lor, mai lesne de fructificat. Fugim după realități pitorești, în care credem că ne-am fi simțit mai bine. Visăm la provocări de demult, imaginându-ne cât de frumos, cât de înălțător ar fi fost să fim chiar noi cei care le-au îngenuncheat, însă fără să ne dăm seama că tocmai anii care ne despart de ele ne-au făcut atât de încrezători în noi și atât de magnetic atrași într-acolo.

Însă avem nevoie de un singur moment de seninătate ca să înțelegem că de fapt trăim într-o lume la care imaginația altora va tânji cândva așa cum gândul nostru visează acum la epoca Renașterii sau a revoluției industriale. Trăim într-o realitate pe care alții o vor găsi odată fermecătoare și care-i va face să regrete că fac parte din prezentul lor neînțeles.

Pentru că așa e prezentul întotdeauna: greu de înțeles. Pe când trecutul e o imagine simplă, unică pentru fiecare. Trecutul e o idee din care fleacurile dispar, curățindu-l. Făcându-l limpede și admirabil. Păstrăm doar ce e frumos în el tot așa cum simplificăm și imaginea realităților prezente care nu ne aparțin, atunci când decidem că Acolo sau Acolo ne-ar fi mai bine.

Nimeni nu e mulțumit cu timpul său, nimeni nu e acolo unde ar vrea să fie. Până într-o zi, inevitabilă pentru fiecare, când pricepem că viitorul se strânge ușor-ușor în urma noastră și se transformă pe nesimțite într-un trecut din care am vrea să facem parte iarăși. Acea zi e ziua în care spunem: aș schimba lumea dacă m-aș putea întoarce în timp cu mintea mea de acum.