Ce toamnă mare

Ce toamnă mare. Ce multe case vechi în oraş şi câte păsări lipsă.

Ce alee lungă, lungă până la ceaţă. Şi ce plopi înalţi. Sunt încă verzi, abia au început să încărunţească portocaliu pe la tâmple. Îi admirăm cu fiecare frunză care îi îngălbeneşte, amestecându-le frumuseţea cu moartea. Zilnic ideea lor de verde se îndepărtează şi tocmai fiindcă ştim că într-o seară o să dispară definitiv ne e tot mai dragă, ca orice întâmplare a cărei imposibilitate creşte.

Ce toamnă mare. Ce cer înalt şi puternic şi cum apăsă el noaptea înspre noi, înghemuind ziua într-un colţ de cameră.

Ce multe paltoane, ce mare e infanteria asta gri care bate trotuarele. Ce eşarfe uriaşe îi acoperă pe oameni, ferindu-le claviculele, gâturile şi gurile de gânduri străine. Şi ce ochi mari se avântă deasupra eşarfelor ca să le pună claviculele şi gâturile şi gurile la loc în gândurile altora. Ce străzi late, ticsite de absenţe, în cer şi pe pământ. Ce troleibuze mari, pline ochi cu oameni. Ce gânduri mari în troleibuze şi ce borcane mari cu murături acasă.

Ce toamnă mare. Ce multe case vechi în oraş, câte păsări lipsă şi cât loc pentru noi înşine.