3 December 2012

Electrice

Am de gând să scriu acest text până la capăt, neștiind ce anume o să scriu și care anume îi va fi capătul. Sigur că finalul mi-l doresc încă de pe acum frumos, puțin trist, puțin fericit, puțin misterios, purtător de energii și de inspirație pentru toți cei ai căror ochi o să-i întâlnească. De-abia am început să scriu și mă simt deja dispus să fac mari sacrificii pentru a ajunge la un asemenea final, deși, mărturisesc, nu știu ce sacrificii exact aș avea de făcut, așa cum, v-am mai spus, nu mi-e clar nici la ce fel de încheiere vor duce toate astea.

Eu cred că atunci când scrii, ca și atunci când trăiești, porți o idee care te fascinează, dar care nu ți-e clară. O idee pe care ți-o poți lămuri numai scriind-o, numai trăind-o. De fapt, dacă e să fim sinceri, când scriem și când trăim ideea e cea care ne poartă pe noi. Ne folosește, ne stoarce de energie pentru a ieși la lumină și, uneori, nici nu-i ajunge un singur om ca să se lămurească.

Scriind, ideea îți trece prin tot corpul, electrică, adunându-ți-se dinspre extremități în piept, unde explodează scurt, ca un pocnet de balon. Împroașcă impulsuri, le urcă prin clavicule în umeri, de unde le prăvale direct prin carne, către degete. Descărcările te ciupesc de sânge, ți se strecoară pe sub unghii și le vezi deodată pe ecran, sub forme de insecte aliniate orizontal, cu semne de punctuație și pauze între ele, sau pe hârtie, albastre, îmbulzite precum călătorii într-un troleibuz neîncăpător, schimonosite de durere și de nerăbdare. De-acolo, din ecrane și de pe hârtii, pentru că nu pot trăi fără explozii, gândurile astea electrificate caută ochi prin care să se-arunce în alte suflete.

Fiindcă nu scrii de unul singur nu poți niciodată, de fapt, scrie așa cum ai vrea. Mai întâi pentru că simpla existență a altcuiva te schimbă, te influențează. Sau, dacă nu te schimbă, măcar te face să te îndoiești de ce anume ai vrea să scrii. (Nu uitați, a scrie și a trăi, lucrurile astea se întâmplă cam la fel.) Apoi, nu poți scrie așa cum ai vrea fiindcă te preocupi întotdeauna ca textul tău, purtător de sarcini electrice, să însemne ceva și pentru altcineva. Vrei să-i lași pe alții să termine povestea. S-o intuiască pe a ta sau să-și facă una nouă, a lor.

Pe măsură ce scriu (nu uitați, ăsta nu e un text în sine) (și nu uitați, uneori prin „scriu” vreau să spun „trăiesc”) (nu neapărat acum, decideți voi când, bine?) textul ăsta se așază singur, așa mi se pare. Are propria lui minte și propriile lui aspirații. Se gândește și la mine, n-ar accepta ca la final să nu-l consider totuși reprezentativ pentru persoana mea, dar și la voi, preocupându-se de înțelesurile pe care i le-ați putea da fiecare. De aceea pur și simplu nu-mi dă voie să scriu unele litere și nici să șterg nimic din ce-am scris deja.

Uite că s-a făcut târziu. Am ajuns în josul ecranului – e nevoie deja de scroll – și eu încă nu știu dacă am terminat. Sunt autorul a peste cinci paragrafe (șase, ca să fiu mai exact), care au venit peste mine ca un tăvălug. Cuvintele m-au scris, viața m-a trăit și azi. Am scris: mi-am scos din minte cuvintele, mi-am scos din suflet dorurile, iar din trup mi-am scos ochii, mâinile și picioarele. Parcă sunt în așteptarea unei concluzii. Și voi la fel?