O pizza la pachet

Nici bine nu se dusese mirosul de iasomie din curte că teii și începuseră să înflorească. La etajul trei al unui bloc din Cluj, într-un apartament plin de holuri cu lambriuri, Iarina și Maria stăteau de vorbă ca doi oameni mari, strălucind de mândrie că după vacanța de vară, care se anunța fabuloasă, urmau să treacă într-a cincea.

– Mie, nu știu… mi-ar plăcea să trăiesc la Stockholm. E răcoare acolo, tot timpul anului, și au rege. E foarte fain să ai rege, toată lumea e mai politicoasă și, în general, lucrurile merg mai bine. Bunicul are o poză cu Regele Mihai. Spune că pe vremea aceea nu se întâmplau atâtea prostii. Era altfel.

– Eu ce nu înțeleg e cum decizi dacă vrei rege sau regină.

– Păi cine se naște primul devine rege, chiar dacă e regină. Adică… înțelegi tu.

Prin fereastra de la trei două râsete nepăsătoare coborau din nou în stradă, ca un sinus și un cosinus mergând în sus și-n jos pe bulevard. Fetele o țineau așa încă de pe la prânz. Ca de obicei, în ultima săptămână scăpaseră mai repede de la școală. Au decis ca pentru ziua aceea să-și așeze cartierul general acasă la Maria, unde părinții, fiind plecați până a doua zi din localitate, n-aveau cum să le tulbure discuțiile.

Au povestit întruna. Soarele le privise câteva ore bune pe fereastră, dar a cedat în cele din urmă și s-a ascuns după blocul vecin. Nu mai rezistase, fizic, la atâtea și atâtea discuții tratate cu atâta și atâta devotament. Fetele însă, departe de a se fi plictisit sau de a rămâne fără subiecte de conversație, nici n-au băgat de seamă că se înnoptase.

Auria Maria avea ochii mari, gesturile largi și pielea albă. Iarina însă, ca în fiecare an, devenise deja ciocolatie și-asta încă din primele zile de primăvară. Era brunetă și, când râdea, lăsa să se i vadă niște dinți atât de albi, că-ți părea că prin ea râd mai mulți copii deodată. Fetele se invidiau una pe alta pentru tenul lor, iar ăsta era doar unul dintre lucrurile pe care le aveau în comun.

– Nu ți-e foame? Am o idee: să mergem să ne luăm o pizza de la Regal.

Fetelor le plăcea cuvântul „idee” pentru că avea doi de „e” și pentru că anunța mai mereu o aventură.

– Ești nebună? E 12 noaptea.

– Ți-e frică? Mie mi-e un pic.

– Și mie. Hai să luăm niște cuțite, pentru orice eventualitate.

Deliberarea a fost scurtă. În două-trei minute, după ce se înarmaseră în bucătărie, fetele erau gata de plecare. Pizzeria Regal, prima din Cluj și singura la vremea aceea, le aștepta la cam o jumătate de oră de mers pe jos. Pizza nu putea să fie altfel decât bună din moment ce nu avea concurență și mai ales pentru că era la capătul unui drum atât de înfricoșător: era prima plimbare lungă, la miezul nopții, din viața celor două fete.

Se aveau una pe cealaltă, dar asta nu le făcea mai curajoase, ci doar le făcea să uite că le e frică. În schimb cuțitele, ținute la îndemână în buzunarul bluzelor de trening, le spuneau că se află în deplină siguranță. Fiecare avea câte unul argintiu, cuțite din acelea de masă, cu care nu reușești niciodată să-ți tai friptura, dar pe care riști să le rupi dacă le îndoi prea tare.

– Am mai mâncat pizza de la Regal. Mi-a adus tata într-o zi când era bucuros. Așa e el, când e bucuros îmi aduce câte ceva, când nu – se duce direct la televizor. E foarte bună pizza, e chiar ca aia din filme, îți spun eu.

– Eu n-am mai mâncat pizza de un car de ani, nu mă lasă mama. Totuși cred că pizza din Beverly Hills e mai bună decât asta de la Regal.

– De ce?

– Au mai multă experiență.

Nu trecuse mai mult de un sfert de ceas de când plecaseră de-acasă. Au pornit pe sub tei, apoi la stânga, pe drumul mai lung. Noaptea era frumoasă și timp era destul pentru o plimbare cum fetele nu mai făcuseră niciodată.

– Ai mai fost vreodată pe-aici? Nici eu.

Mergeau fără grabă. Cele patru tălpi frăgezeau bitumul crăpat al trotuarelor Clujului de parcă ar fi frământat lut pentru un oraș nou. Deasupra lor cerul se rotea în cercuri mari, sprijinite pe copaci, și stătea cu ochii pe cele două fete care înaintau agale spre piața Cipariu. Crescuseră și își luau responsabilitatea în serios, înțelegând că e timpul să aibă discuții de oameni mari.

– Eu o să fac altfel: o să aduc acasă cadouri când sunt tristă, nu când sunt bucuroasă. Așa, dacă o să-i văd pe alții că se bucură, o să mă bucur și eu. Adică e bine să dai cadouri și când ești vesel, cum face tata, dar nu mi se pare foarte eficient.

– Cu cadourile cel mai simplu e să ai tot timpul unul pregătit la tine, nu știi când ai nevoie de el. Eu dac-aș avea salariu cu o parte aș cumpăra cadouri. Nu mari, gestul contează, știi. Dar să am câte unul în fiecare haină. Chestia asta are două avantaje. Unu: ești mereu pregătită și doi: când ești tristă nu poți cumpăra cadouri, trebuie să le ai deja.

Discuția era serioasă, iar plimbarea devenise la fel. Urmărindu-și umbra pe trotuare, fetele se temeau că se rătăciseră, fiecare pentru ea. Sunt unele lucruri care rămân nespuse chiar și între prieteni.

Au ajuns pe o stradă plină de case și de castani. Mai fuseseră pe-acolo ziua, dar acum locurile arătau altfel. Erau atente la fiecare contur în parte, puțin de frică, puțin pentru că vroiau ca în noaptea aceea să găsească lumea mai frumoasă ca oricând. Ciudat, deși se vede mai puțin, pe întuneric parcă înțelegem lucrurile mai bine.

Au cotit apoi din nou la stânga, printre blocuri, care arătau la ora aceea ca un grup de bunici molcomi și știrbi: doar la câteva ferestre mai era lumină. Iarina și Maria alunecau repede pe alei, abia atingându-le. Vorbeau despre orice altceva decât despre câini, singurul lucru la care se gândeau de fapt. Împotriva oamenilor aveau cuțite, dar de câini uitaseră cu totul când au conceput planul de bătălie. Abia zeci de metri mai târziu, când s-au văzut ieșite dintre blocuri, și-au regăsit tonul și dispoziția sinceră pentru taifas.

În capătul străzii se vedea acum un soi de ceață luminoasă, care venea chiar de la Regal. Încă nu se zărea sigla luminoasă și nici intrarea, dar gustul imaginat al pizzei trecuse deja de buzele fetelor. Următoarele câteva minute lipsesc cu totul din istoria lumii pentru simplul motiv că tinerele domnișoare le-au socotit neinteresante. Din stradă s-au trezit direct în mijlocul pizzeriei, printre mesele îmbrăcate-n pătrățele albe și roșii, ca-n străinătate.

– O pizza la pachet, vă rog.

Mândre, una lângă alta, fetele și-au pregătit banii, numărând chiar și un bacșiș. Veniseră singure, comandaseră singure, plătiseră singure, iar chelnerița le tratase ca pe niște oameni mari, doar puțin mai mici de înălțime. Hotărâseră să-și ducă pizza acasă și să se bucure de ea acolo, doar erau copii – nu puteau să stea noaptea prin baruri. Drumul înapoi avea să fie mai scurt, gândeau ele, fiindcă vor merge în linie dreaptă.

Ceva însă se schimbase în mintea fetelor. Aburii care ieșeau din cutia de carton, dar și sentimentul misiunii atât de aproape de îndeplinire, ideea că tocmai au avut o mare aventură, toate astea le făceau să le pară mai lung și mai greu drumul de întoarcere. Au grăbit pasul fără să-și dea seama.

Pe trotuar umbrele lor le urmăreau fără să le scape din ochi. Blocurile Gheorgheniului, cu puținele lor ferestre luminate, le zâmbeau știrb și superior, ca niște vecini care îți văd în casă. Fetele s-au uitat una la alta, apoi și-au dus pe negândite mâinile la buzunare.

– Tu-ți mai găsești cuțitul? Eu nu știu unde e al meu.

– Nici al meu nu știu unde e. Era aici, în buzunar.

Tot drumul până la Regal își ținuseră cuțitele în buzunarele treningurilor. La început le strânseseră puternic în câte o mână, ca să fie oricând gata să le folosească. Cuțitele acelea ar fi speriat pe oricine, n-aveau nicio îndoială, iar gândul ăsta le-a dat îndrăzneala să iasă din casă. Mai apoi însă uitaseră că le țineau în mână, de parcă lamele le-ar fi intrat sub piele, umplându-le de curaj.

N-au mai stat să se gândească unde și cum își pierduseră cuțitele. Până acasă mai aveau numai trei sute de metri și noaptea devenise mai întunecată, așa că cea mai bună idee li s-a părut să o ia la fugă. Cu feliile de pizza săltând între capacele de carton și cu armele de asalt abandonate undeva pe câmpul de luptă, fetele nu-și mai doreau decât să ajungă acasă. Fugeau râzând, fără să priceapă dacă râd de frică sau de plăcere. Senzația asta neînțeleasă, când vrei ca un lucru să se termine pe loc, dar și să continue la nesfârșit, aveau s-o recunoască ani mai târziu, odată cu primele decizii complicate.

Când au ajuns în sfârșit sus, la etajul trei, au încuiat ușa după ele și s-au rezemat de lambriuri ca să-și tragă sufletele. Au început să râdă și mai tare, bucuroase că s-a întâmplat, bucuroase că s-a terminat. S-au trântit apoi pe patul cel mare, cu ochii lor mari atingând tavanul. Râdeau și-și povesteau una alteia ce tocmai li se întâmplase, ca și cum ar fi vrut să fie sigure c-o să-și amintească noaptea asta pentru totdeauna.

A doua zi dimineață au făcut ochi la ora șapte din obișnuință. Le trezise soarele, curios să afle cum le-a fost noaptea.

– Am uitat de pizza.

– Pf, o s-o mâncăm rece.

– Cum am putut să pierdem cuțitele?

– Și cum am mai fugit până acasă…

– Eu mă bucur că ne-am dus. A fost super distractiv.

– Și eu, chiar a fost fain. La cât vin azi ai tăi?

– Pe la cinci. De ce?

– Am o idee.