Neuronii mor

Am agreat cu mai mulți dintre prietenii mei că toți nou-născuții sunt urâți. Rând pe rând prietenii mei au devenit apoi părinți și mi-au transmis că de fapt numai ceilalți nou-născuți sunt urâți, în timp ce ai lor sunt parcă rupți din soare. Sigur, trecerea din observator în tată îți alterează, și pe bună dreptate, simțurile.

Așa se face că toți nou-născuții sunt admirați ca „excepționali”. Și după ce cresc își păstrează statutul de minuni vii, măcar pentru câțiva ani. Unii sunt capabili, la nici trei-patru ani, să deosebească de la distanță mărcile mașinilor. Alții pot vorbi la fel de bine în două sau trei limbi. Alții pot să joace tenis. Unii țin minte zeci de poezii. Alții cântă deja la diverse instrumente. Părinții au destule motive să spună despre orice copil: „al meu e extraordinar”. Apoi, pe măsură ce anii se adună în urma lor, despre tot mai puțini odată-copii se mai spune: „e excepțional”.

Tehnic, explicația e simplă: neuronii nefolosiți mor cu miile în fiecare zi. Neavând cum să-și antreneze în permanență toate sinapsele, creierul le lasă pe unele în paragină. Preocupările părinților și mai apoi educația, ambientul, viața de zi cu zi, toate astea decid care zone din creier sunt abandonate și care nu. Neuronii exersați luptă în continuare, iar ceilalți mor – multe mii în fiecare zi – odată cu șansa noastră de a-i folosi pentru a ne transforma în cineva care știe mai multe, în cineva care poate face lucrurile mai bine.

În timp, pentru că societatea tinde să se uniformizeze, cei mai mulți dintre noi ajungem să învățăm cam aceleași lucruri și cam la fel de bine, îndepărtându-ne tot mai mult de „excepțional”. Pentru asta putem da vina, pe bună dreptate, pe părinți, pe educație, pe ambient, pe viața de zi cu zi. Și mai putem da vina pe noi, că nu ne-am grăbit să fim mai mult de îndată ce am aflat că neuronii mor.