20 April 2012

Într-un ceas

Intr-un ceas se aude cum trece timpul. E atâta liniște acolo încât o simți cum îți zâmbește pe sub mustăți, privindu-te cu misterul unei ființe care nu pricepe unde te tot grăbești atâta.

Urcă într-un ceas dacă vrei să înțelegi că ai timp să prinzi toate tramvaiele din lume. Urcă într-un ceas și-o să-l înțelegi. O să vezi cu ochii tăi cum ceasurile privesc oamenii cu calm. O să vezi că, dacă tu le credeai neclintite, și ceasurile ne cred pe noi neclintiți. Indiferent de care parte a timpului te afli ți se pare că totul, în afară de tine, stă pe loc.

Într-un ceas se întâmplă lucruri ascunse. Când pala de metal scobește roata zimțată între dinți lumea se răstoarnă cu o miliardime de grad. Răsturnată, lumea se uită puțin strâmb. Trebuie să treacă ani buni până când lumea se răstoarnă de tot și-ajunge să privească lucrurile la fel ca odinioară. Oamenii au numit perioadele astea cicluri și le folosesc ca să explice trendurile economice, diferențele dintre generații și evoluția lumii artistice.

Ceasurile sunt fixe și noi ne învârtim în jurul lor. Ceasurile se uită rar la noi. Numai când se plictisesc sau când aud vreun zgomot și cred că e ora exactă. Și se mai uită la noi atunci când așteaptă pe cineva. Pe vreun bunic care a înțeles că timpul stă pe loc și că noi suntem cei care curg. Sau pe vreun prieten care se bucură să ne privească dintr-un balcon.