Despre nevoia de costuri

Ca să-ți pese trebuie să plătești.

Ajungi să afli asta destul de repede dacă te apuci de afaceri pentru că lumea afacerilor e ceva mai tehnică. În general, în aspectele profesionale ale vieții e mai simplu să faci analize și măsurători, e mai ușor să stabilești reguli, să tragi concluzii și să iei decizii. Odată însușite aceste mecanisme, odată testat modul ăsta de a înțelege lucrurile, să folosești aceste învățăminte în lumea ta spirituală e însă o treabă mult mai complicată decât pare la prima vedere.

Lucrurile la care ai acces gratuit sau prea ușor nu te interesează. Le privești cu detașare. Din moment ce le poți avea oricând n-are rost să investești vreun efort în a le avea acum, nici măcar pe acela de a te gândi dacă îți sunt sau nu de trebuință la ceva. După o vreme, simplul fapt că aceste lucruri continuă să îți fie accesibile cu atâta lejeritate ajunge chiar să te sâcâie. Din detașat ajungi crud, îngrozindu-l pe ofertant cu răspunsurile tale nu doar nepăsătoare, ci de-a dreptul jignitoare. Plin de bune intenții și dispus să facă pentru tine sacrificiul de a-ți ceda cu atâta ușurință, vânzătorul pe degeaba nu înțelege cum de e posibil să-l refuzi și încă într-un mod atât de umilitor.

E nevoie de multe oferte senzaționale, refuzate cu nepăsare și obrăznicie de către destinatarii lor, pentru a înțelege că marfa nu devine interesantă decât după ce clientul a investit deja în ea. Ca să fi investit e de ajuns ca el să plătească în gând, cu efortul cognitiv de a înțelege la ce i-ar fi bună. Să plătească mental, întrebându-se de ce costă cât costă. E de ajuns să achite în vise, imaginându-și cum i-ar sta cu marfa ta în aceeași fotografie.

Ca să-l intereseze trebuie să coste. Să-l facă să ducă o luptă, oricât de mică. Abia după ce-a plătit în efort mental sau fizic sau sufletesc, abia atunci o să-l intereseze. Ca să-i pese trebuie mai întâi să aibă ceva de plătit.