7 July 2012

Povestea răspunsurilor

Un răspuns se plimba între două urechi. Mergea agitat, cu privirea în jos și mâinile la spate, mirându-se că nimeni nu-l întreabă nimic. „Cine m-o fi vărsat în mintea ăstuia?”, se-ntrebase retoric răspunsul chiar din prima săptămână.

Se mai așeza din când în când pe câte-o pătură de sinapse. Obosit, plictisit. „Unde e umed, acolo e nordul”. Apoi se ridica și-și relua plimbările în ture scurte, ca un pește prea mare într-un acvariu prea mic. Alteori încerca să se uite pe fereastră, cam înaltă însă pentru el. Se arcuia cât putea de tare și sărea de câteva ori la rând, sperând de fiecare dată să ajungă măcar un centimetru mai sus.

De partea cealaltă a omului o întrebare plutea prin aer. Pe spate, cu ochii în sus și mâinile sub cap, ca un turist pe litoral. Se bătuse deja fără vreun succes de câteva persoane și-acum era resemnată.

„Vine seara”, și-a zis după o vreme, „hai să mai fac o încercare”. Într-o secundă era în picioare și bătea din aripi repede de tot, uitându-se în stânga și-n dreapta după vreun cunoscut. La un moment dat ceva îi atrase atenția. Un om înalt, gândit, privea în gol, iar într-unul dintre ochii lui se vedea mișcare. Apropiindu-se, întrebarea văzu atunci cum ceva mic și necunoscut face salturi sacadate în spatele retinei, din ce în ce mai înalte.

Fericit că și-a găsit întrebarea, răspunsul își încrucișa mâinile în aer de fiecare dată când era în vârful unei sărituri. Întrebarea, încântată și ea de descoperire, venea dând din aripi întocmai ca un câine din coadă. Atunci, privindu-se ochi în ochi prin ochii omului, s-au recunoscut.

În vremea asta, undeva mai jos, un alt răspuns ofta într-un colț de cameră. Era întuneric beznă și n-avea spațiu să se plimbe, nici ferestre până la care să se aburce. Acolo, în ventricul, singura lui șansă era să strige prin aortă, ca sângele să-i ducă vestea până departe.