6 July 2012

Cum se poartă sufletul

Sufletul meu îmi vine ca o mănușă. Mi-l trag pe mâini ca să pot cunoaște oameni și ca să pot gesticula convingător.

Uneori mi-l strecor sub tălpi ca să fiu mai înalt, apoi îl scutur, mi-l fac monoclu și pornesc la drum. Când ajung la linia orizontului îmi trag iarăși sufletul pe mâini și mă apuc de scris. Dacă lovești tastele cu sufletul literele se așază mai frumos.

Când mă culc mă înfășor în suflet ca să-mi țină de cald și de vise. Când mă trezesc mă spăl cu el pe dinți și pe față, pregătindu-mă să fiu toată ziua sincer. Dacă plouă mi-l fac uneori umbrelă, să mă apere de melancolie, alteori – pahar, să-mi adun picături pentru când nu vor mai fi.

Îmi port sufletul mereu pe dinafară, în văzul lumii, și nu-i înțeleg pe cei care și-l poartă pe dinăuntru. Sufletul e făcut să stea la lumină, ca să-i facă pe oameni scânteietori. Dacă-l ții înăuntru se zbate să te întoarcă pe dos. De-aici vin bătăile de cap, spasmele musculare și golurile în stomac.

Mie sufletul îmi vine ca o mănușă. Nici nu știu dacă eu sunt al lui sau el e al meu și cine de cine are grijă. Important e că ne potrivim. Și-atunci las pe toată lumea să îl vadă.