23 October 2012

Despre ambiţii

A fi ambiţios s-a consacrat ca un lucru de mare laudă chiar dacă e o trăsătură a tuturor muritorilor. Expresia a căpătat încărcătura asta de respect în momentul în care conştiinţa colectivă a priceput, descumpănită, ca voinţa devine valoroasă numai dacă îţi folosește la ceva. “Cutare e ambiţios” nu înseamnă deci că are ambiţii, ca toată lumea, ci că le mai şi îndeplineşte din când în când.

Puţine lucruri ne pot produce plăceri comparabile cu cele ale împlinirii viselor. Unul dintre ele este, din nefericire, chiar neîmplinirea lor pentru că, nu-i aşa?, câtă lume-şi poate refuza bucuria de a savura un prezent în care nu se întâmplă nimic, care curge lin de tot spre nicăieri?

E atâta poezie în înfrângeri încât, fără să ni le dorim neapărat, reuşim mai mereu să ne bucurăm de ele. De aici vine energia noastră stranie şi parcă interminabilă de a ne lupta cu propriile ambiţii şi chiar de a le învinge.

Dacă nu vrem să ne îngenunchem ambiţiile tot ce ne rămâne e să acceptăm a fi noi înşine învinşii acestei bătălii. Fapt greu de admis atât de către orgoliul nostru diform, cât şi de către statistică: sunt atât de multe căi pentru a câştiga lupta şi una singură, aceea de a pierde, pentru a o pierde.