14 November 2012

Rostogoliri

Viitorul e un ghem încâlcit. Cineva l-a aruncat pe podea odată cu prima noastră clipire și de-atunci ghemul se rostogolește legănat în fața noastră, lăsând în urmă un fir uriaș ca o dâră de istorie. Iar pe firul ăsta pășim noi, căutând mereu să prindem ghemul din urmă.

„Se deșiră” – spun cei melancolici, „se descâlcește” – zic pozitiviștii.

Dintr-un ghem așa de mic te și miri cum de se poate scurge un fir atât de lung. De lung ce e, privindu-l pe măsură ce ni se așterne sub picioare, avem senzația că firul e drept deși, pentru că îi urmează legănării ghemului, e de fapt sinuos ca o șosea de munte.

Alergând pe dâra lui terestră ni se întâmplă uneori să ajungem ghemul din urmă pentru câte o jumătate de clipă. Destul cât s-aruncăm atunci o privire înăuntru și să ne încărcăm cu câte-o imagine care va urma, ascunsă deocamdată în vâltoarea ghemului. Știți, imaginile smulse așa din ghem sunt întâmplările acelea de neînțeles pe care, dacă le povestești într-o carte, riști să pari un mincinos, în timp ce, dacă le spui la un pahar cu vin, devii dintr-odată o persoană fascinantă. Ca atunci când știai despre tine că vei locui cândva într-o cameră vopsită în roșu sau ca atunci când știai despre altcineva ca vă mânca, într-o zi precisă, pentru prima oară baclava.

Viitorul e un ghem încâlcit. Pe urma lui de ață colorată călcăm noi, în permanență fascinați. Cu cât firul e mai lung și ghemul mai mic, cu atât ne întrebăm mai des cum vom arăta pe dinăuntru atunci când ghemul se va fi întins în fir. Nu știu să vă zic asta, dar cu un lucru va pot consola încă de pe acum: rostogolire nu înseamnă golire de rost, ci dimpotrivă.