23 May 2012

Neîntâmplări de pe drum

E imposibil să scrii într-un autocar aruncat de pe un deal pe altul sub o ploaie plictisitoare. După atâtea gânduri răsturnate cu tălpile în sus la fiecare serpentină nu-ți rămâne decât să încerci să dormi. Te așezi în cea mai comodă poziție imposibilă, amestecându-ți vertebrele sub cap ca numerele necâștigătoare într-o căciulă.

Au trecut cinci minute de când sperai să fi trecut o zi și dintr-odată miaună o sirenă. O sirenă de poliție. Fiu-iu-iu-iu, ca o soprană căreia i-a suflat vântul partitura. Deschizi ochii și, înainte să te dezmeticești, o mașină explodează la numai câțiva pași de tine. Oamenii țipă, iar ție îți trebuie câteva clipe să îți dai seama de ce nu-i înțelegi. Țipă în rusă. Ești în drum spre Chișinău și-ți amintești că ațipisei tocmai cu gândul că e ciudat ca filmele din autocar să fie dublate în rusă și să n-aibă subtitrare.

Ce e interesant la autocare e că te țin neclintit în timp ce aruncă sub tine duble continui și sensuri interzise. Simți că faci schimb cu drumul: el e cel ce te străbate, miscându-se la stânga când unii ar zice că de fapt faci dreapta și venind înspre tine în timp ce alții, mai lipsiți de imaginație, ar spune că înaintezi.

Plouă torențial, într-o beznă așa de neagră încât te întrebi cum de nu se calcă stropii pe picioare. Lumină vine numai de la exploziile periodice de la televizor. Din toate scapă un actor arhicunoscut, al cărui nume îți scapă și el. O doamnă, la două banchete în fața ta, își îndepărtează periodic degetele de la picioare sub niște ciorapi roz, puțin scămoșați, pe care se așează la răstimpuri lumina stranie a exploziilor dublate în limba rusă.

După ce serpentinele s-au săturat să ne tot arunce dintr-o mână într-alta, ca un jucător de baseball plictisit, am ieșit în sfârșit din munți. Dar am ajuns pe un drum plin de gropi, care nu ne mai aruncă în lateral, ci în sus și-n jos, făcându-ne să sărim din sandale. În condițiile astea nu se poate scrie.