11 November 2012
Drum bun
Fie că e vorba de vreo călătorie în scopuri turistice sau de una interioară, pur spirituală, adevărul e că drumurile lungi ne schimbă. De altfel ăsta e singurul motiv pentru care ne și încumetăm să le facem.
Nevoia de a pleca din când în când nu e nici egoism, nici renunțare, nici lipsă de loialitate. E libertatea pură, la care avem acces mai ușor ca altădată acum, când înregimentarea și supunerea oarbă nu mai sunt comandate prin legi totalitare, care ne-ar fi adus pe vremuri pedepse extrem de tehnice și, uneori, definitive. Astăzi înregimentarea și supunerea oarbă se fac voluntar și numai în fața așteptărilor celorlalți, în fața legilor nescrise ale „normalității”.
De fapt plecările noastre sunt singurătăți pe care nu le mai putem ascunde în pernă, nici camufla în sporovăieli nesfârșite. E limpede că ne temem să rămânem singuri cu gândurile noastre, dar e și mai limpede că asta e singura șansă de a ni le cunoaște cu adevărat. Cea mai bună șansă, deci, de a ne fi bine.
Plecările nu ne aduc întotdeauna înapoi de unde am plecat, e drept, iar atunci când o fac nu ne întorc tocmai pe noi, cei care plecasem, ci ne aduc schimbați, măcar puțin. Ceva mai relaxați sau mai nemulțumiți, dintr-un concediu. Ceva mai gândiți, dintr-o carte oportună. Ceva mai limpezi sau poate mai întunecați, dintr-o singurătate.
De cealaltă parte însă, decizia de a rămâne atunci când, în realitate, ți-ai dori să pleci pare mai degrabă de proastă inspirație. Rămânând pe loc, stai pe loc. Lungimea, lățimea și înălțimea, spațiul tău interior infinit creat de cele trei, toate se comprimă într-un singur punct: în omul în care erai când ai decis să stai pe loc. În felul ăsta îți păstrezi numai axa timpului, urmând să mai aduni doar gândurile pe care ți le dă înaintarea minutelor. Alegând să rămâi, atunci când de fapt îți doreai să pleci, renunți la o infinitate carteziană de șanse, rămânând tot cu o infinitate, e drept, dar cu una mai mică: aceea uni-dimensională a timpului care se hrănește cu tine.
Prin urmare, dacă vrei să pleci, mai bine pleacă. Până la urmă căutarea e cea definitivă, nu plecarea. N-ai de ce te speria. Pleacă și spune-ți: „Drum bun. Am încredere în tine.”.