23 November 2011

Despre minciunile convenabile

De curând am văzut un pom de Crăciun. Stătea înalt în piața centrală din Lille, complet dezinteresat de faptul că sosise cu o lună înaintea Crăciunului. Francezii traduseseră toate colindele englezești și le cântau în limba lor. Zeci de căsuțe de lemn ticsite cu bunătăți făceau față cu brio, datorită disciplinei cu care stăteau în rând, asaltului miilor de turiști mâncăcioși. Crêpes de toate felurile, pommes de terre à la raclette,  dar și ciocolată belgiană și frankfurteri.

Ochi în ochi cu bradul de Crăciun stătea o roată mare cât turnurile vechii cetăți. Sau mai mare. Și albă ca o zi de Crăciun. Mai albă. Să te urci în ea și să ții ochii deschiși ar fi fost o nebunie, dar să-i ții închiși ar fi fost sminteală în toată regula. Așa că, simțind că ești sus în cer, alegeai să-ți ridici până la urmă pleoapele, ca și când ai fi deschis un cadou. Și dintr-odată vedeai lumea întreagă, până la capătul pâmântului și până la tine acasă.

Peste tot – copii înfofoliți împotriva instinctelor lor de fashion, bucuroși însă s-arate cu degetul către vreo minunăție de ciocolată sau către vreun Moș Crăciun. Unii își trăgeau părinții după ei și-ți păreau puternici, alții atârnau de baloane cu heliu și-ți păreau, de aceea, ușori. Cu țurțuri sub nasuri și cu zâmbete largi dedesubt, copiii întregeau fără să-și dea seama o fotografie neschimbată de veacuri întregi.

În piața din Lille era Crăciun. Deși era clar că nu-i așa. E ciudat cât de ușor se lasă mintea noastră, cu bună știință, păcălită. Oare în ce cazuri s-o mai întâmpla asta?