Despre valuri

Hipnoza asta umedă scoate oamenii din casă, îi scoate din ei înşişi.

Sunt nebuni cărora le place să umble prin ploaie. Îi vedem rar fiindcă mersul prin ploaie e ceva personal, nu se face în public. N-au un plan, au doar liniştea coborându-le prin pori. Au numai gândurile şiroind pe piele.

Când plouă, alţi nebuni se apucă de scris. Plouă de săptămâni întregi, trebuie să se fi adunat deja multe mii de pagini. Nici nebunii ăştia nu sunt la vedere, fiindcă ploaia şi ideile nu se joacă în văzul lumii niciodată. Când tastează la maşina ta de scris, ploile sunt undeva între tine şi cuvinte. Practic, le ţii în braţe, or asta e ceva ce numai puştanii fac în public.

Plouă la Cluj de parcă a venit Napocalipsa. Plouă o ploaie globală, acum când încălzirea nu mai e la modă. Sus, cineva leagă furtunile una după alta, ţigară de la ţigară – după cum e cunoscută metoda printre fumători. Plouă mult, iar asta împarte lumea între linişte şi nervi. Sunt şi oameni care-njură ploaia. Unii stau în grupuri, tot mai mici pentru că plouă. Alţii o blestemă online, internetul fiind printre puţinele lucruri rămase uscate în toată nebunia asta. Oricum, e mai multă linişte în oraş, acum că plouă.

Plouă, iar lumea ia stropii pe rând, conducându-i cu privirea până la sfârşit. În căderea asta lungă îi încearcă amintiri închipuite din viitor, poveşti de demult şi iubiri care n-au fost să fie. Îi încearcă gelozia pe nenorocitele astea de picături de ploaie, pentru că ele reuşesc să facă valuri.