11 November 2008

Istoria aplauzelor

Articol publicat în 24 FUN.

Cele mai mari realizări în viaţă sunt de genul aplauzelor. Adică, dacă eşti inventatorul aplauzelor, ai făcut ceva de care toată omenirea, pentru toată istoria, se foloseşte. Dacă vrei o provocare serioasă în viaţă, alege să schimbi aplauzele clasice cu nişte aplauze noi. Lansează moda să aplauzi ciocnindu-ţi genunchii sau frecându-ţi ceafa cu palma şi, dacă reuşeşti, eşti în istorie.

Deşi nu recunoaşte făţiş, nici măcar wikipedia n-are habar cum au apărut aplauzele.

Se bănuieşte că am aplaudat pentru prima dată în timp ce săream, făceam tumbe şi ne loveam corpul fascinaţi de sunete. Pe atunci eram primate.

În Roma antică existau “coregrafi de aplauze”, plătiţi să dirijeze audienţa. Tot în Roma, dar puţin mai devreme, se aplauda pocnind din degete şi nu bătând din palme. Bătaia din palme s-a impus repede, iar astăzi numai câteva secte mai aplaudă pocnind din degete.

În Egipt, aplauzele aveau rol exclusiv de percuţie, iar aplaudacii profesionişti erau foarte apreciaţi de conducătorii ţării. Cam cum e la noi acum.

În Statele Unite, în discursul anual despre Starea Naţiunii, preşedintele SUA este mereu întrerupt de aplauze. Dacă ai fost întrerupt de multe ori, sau pentru mult timp, înseamnă că ai avut un speech reuşit. Discursul lui Bill Clinton din 1995 a fost întrerupt pentru o oră şi 21 de minute.

Astăzi mai aplaudăm la aterizările reuşite sau când câte-o chelneriţă sparge o farfurie într-un club. Mai aplaudăm când se căsătoreşte lumea şi când jucătorii se iau la bătaie la hochei.

Ne putem aştepta ca aplauzele să primească şi alte utilizări în viitor. De exemplu, vecinii ar putea apluda când cineva nou se mută în bloc, angajaţii când pleacă de la birou. Credincioşii ar putea aplauda când unul iese de la spovedanie, iar şoferii când un pieton reuşeşte să traverseze autostrada într-o singură bucată.