14 November 2010

Despre adevăr

Există mai multe adevăruri.

Unul – al meu, imposibil de zdruncinat pentru că e clădit din mine însumi, după ani și ani în care m-am străduit să mă așez cât mai comod în trupul meu, ca un făt în burta mamei.

Unul – al tău, imposibil de zdruncinat și el pentru că a crescut odată cu tine până ți-a prins culoarea ochilor, a sufletului și a minții tale.

Unul – al altora, poate mai puțin interesați de subiect decât noi doi, dar cel puțin la fel de siguri pe ei. Acest adevăr este o dună de nisip, el ia forme noi în fiecare zi și are o consistență misterioasă, fiind undeva între șoaptele pe care le-auzeau în copilărie și cele pe care le șoptesc, la rândul lor, acum cei care ne judecă.

Pentru noi și pentru adevărurile noastre convergența e numai un inorog: se vorbește despre ea întotdeauna, dar nimeni n-a întâlnit-o vreodată. De-aceea ne mulțumim fiecare cu adevărul nostru și lăsăm luptele pe seama unora pe care îi privim cu multă compătimire. Iar ei, sărmanii, sfârșesc întotdeauna, dar întotdeauna, arși pe rugul dreptății universale pe care o caută cu atâta ardoare.

Din acest peisaj oniric se desprinde însă ceva ce este, fără îndoială, un adevăr absolut. Oamenii nu se schimbă, ei devin. Se transformă tot mai mult, iremediabil, în ceea ce au fost dintotdeauna. Oamenii nu cresc. Adevăratul proces prin care trecem nu e dezvoltarea, coacerea, ci e descoperirea. E sculptarea unui cui dintr-o bucată de lemn.

Sigur, ca orice adevăr absolut, și ăsta e numai al meu. Dacă voi aveți altele, să ne fie tuturora de bine. Până la urmă, vorba tatălui meu, toți trebuie să avem dreptate fiindcă, altfel, o să ne certăm.