20 June 2010

O teorie asupra speranţei

E cu “s” mic, aşa că puteţi citi cu încredere, n-o să scriu despre vreo fată din cartier.

Văd peste tot speranţa cu rol de strategie. Ea vine atunci când uităm că prin speranţa în stare pură nu vom lăsa nimic, niciodată, în urmă. Speranţa şi visarea cu ochii deschişi sunt însă, pentru mulţi dintre noi, droguri în stare naturală. E destul să ne imaginăm sau să spunem că vom face ceva pentru a ne umple emisferele de sentimentul unei false împliniri spirituale. Simpla accesare a ideii unei acţiuni ne face atunci să simţim că lucrurile sunt ca şi făcute, iar asta amână acţiunea în sine pentru vremuri care, cel mai probabil, nu vor veni niciodată.

Văd oameni care luptă cu asta. Atât de mult încât şi-au construit speranţa interzisă, cea pe care o alungăm imediat ce ne mijeşte în gând, ca pe o muscă enervantă şi, în esenţă, inutilă. Ne refuzăm orice speranţă de teama unor pericole justificate prin experienţe anterioare nereuşite, ale noastre sau ale altora.

Vorbim acum nu de speranţă, ci de lipsa ei. Vorbim de un soi de anxietate care ne îmbată cu manii nenecesare, dar de care ne e imposibil să scăpăm: teama de a pierde controlul, convingerea că nu există bune intenţii, nevoia de a fi în permanenţă cu ochii în patru. Găsim în noi capacităţi nebănuite de a identifica peste tot conspiraţii împotriva noastră şi argumente care demonstrează cât suntem de persecutaţi, întotdeauna. Iar asta ne face să fim mereu în luptă cu tot ce se întâmplă în jurul nostru.

Nu există nimic mai deprimant şi, că tot veni vorba, mai lipsit de speranţă, decât să întâlneşti oameni într-una din cele două extreme. În oricare din ele ne-am încadra suntem acaparaţi de neputinţă, suntem schizofrenici în fricile noastre sau, după caz, în visele noastre.

Avem nevoie să găsim un punct fragil, dar aproape ştiinţific, de echilibru. Să fim magnetul care face echilibristică între doi magneţi vecini, lasându-ne polii pozitivi să se privească drept în ochi. Avem nevoie să alergăm cât ne ţin picioarele de strategia speranţei, dar şi de conspiraţia inutilităţii ei.

Practic, e nevoie să acceptăm din nou ceva inacceptabil: că nu toate lucrurile vin în alb şi negru. Şi că, dimpotrivă, viaţa vine în culori.