Laptopiseţul Blogul pământesc

Marea diferenţă între antreprenoriat şi cariera de angajat este modul în care responsabilitatea financiară este asumată de către cei care iau deciziile.

În cei 3-4 ani de antreprenoriat de până acum am avut multe idei, pe care le-am administrat aşa cum am vrut. Am rulat, pentru a le pune în practică, o grămadă mare de bani pentru nişte mucoşi ca noi (ok, un mucos ca mine; să nu aduc injurii nemeritate asociaţilor mei). :) Ne-am bucurat, pe răspunderea noastră, de toate reuşitele şi am suferit, fără a putea arăta cu degetul, pentru toate necazurile. Care nu au fost puţine.

Acum mă simt ca un antrenor de fotbal. Vin să fac performanţă şi am mână liberă, în limitele bunului simţ. Nu pot pierde banii mei, dar pot pierde banii celui care mi-a dat pe mână “jucăria”. Iar, dacă asta se va întâmpla, nu păţesc mare lucru, doar că acest eşec ar atârna mult mai greu în mintea mea decât orice boacănă aş face vreo dată în nume propriu.

Rolul meu e, în continuare, să pun în practică iniţiative ample. Doar că de data asta o fac pe nişte bani faţă de care nu am o răspundere directă, legală. Când ai mână liberă, pe banii altcuiva, eşti mult mai determinat decât un angajat clasic şi mult mai atent decât un antreprenor.

Chibzuieşti înndeeeellluuung la strategia optimă, treci prin multe scenarii şi prin multe exceluri înainte să deschizi gura. Şi te apuci de treabă, cu maximul tău de determinare, dar nu atât de relaxat ca în antreprenoriatul pur. În situaţia asta nu există “ce-o fi o fi”, există numai varianta succesului. Eşecul nu e o opţiune, fiindcă nu te poţi revanşa prea curând, moral, pentru banii şi pentru timpul care nu-ţi aparţineau, dar pe care le-ai irosit.

Abordarea mea e să lucrez sincer, curajos şi să implic lumea în iniţiativele şi în deciziile mele. E ca şi cum aş lucra pentru un client atât de mare şi de important, încât îmi poate schimba viaţa în orice moment. Un client care îmi poate transforma succesul într-o mare ştire, aşa cum poate face şi cu eşecul meu.

Ştire pentru alţii, dar, mai ales, ştire pentru mine. Mă gândesc că e neplăcut este să afli, şi să ai motive să îţi poţi singur confirma, o veste proastă despre tine.

Încerc să-mi păstrez evenimentele personale la acest nivel – personal, dar îmi place să extrag din ele gânduri pe care să le împărtăşesc. Ca şi cum ar interesa pe cineva, însemn mai jos câteva gânduri despre 2009, un an în aparenţă groaznic şi în esenţă revelator.

Top 1 realizări la CV – În anul în care am fost distins cu premiul Tânărul Antreprenor al Anului în România am înregistrat primul meu faliment (conjucţie de evenimente consacrată sub denumirea de “succesul meu catastrofal”). Multe, multe de povestit pe tema asta.

Top 1 copilării într-o lume a oamenilor mari – Am anunţat ca iminente cel puţin două proiecte majore pe care nu am reuşit încă să le lansez. Primul e “Ziarul Deschis”, despre care ştiţi mai mulţi. Despre celălalt ştie numai Sorin Misirianţu. Ciudat e că situaţiile sunt în mod egal (şi maxim) penibile şi dezamăgitoare.

Top 1 situaţii fără ieşire – Pentru prima dată am văzut cum e să vrei, dar să nu poţi. Să încerci, dar să nu reuşeşti. Să ştii că e nedrept şi absurd şi să nu poţi face nimic. Interesant şi observabil e că există ieşiri şi din situaţiile fără ieşire. Doar că ele par a nu se arăta niciodată la timp.

Top 1 însemnări pe firele albe ale lui 2009 – De cele mai multe ori, alegem pentru ce ne sacrificăm. Alteori trebuie să sacrificăm câte ceva nevisat, nedorit, neinvitat. Şi nici măcar n-o facem pentru noi, ci pentru prieteni. Le cer iertare şi le mulţumesc tuturor celor pe care i-am pus în situaţia asta. Le spun “mi-a făcut plăcere” celor pentru care am făcut asta, la rândul meu, în 2009.

Mai ştiţi poanta aia din copilărie? Îţi întrebi un prieten ce culoare are laptele, ce culoare au majoritatea frigiderelor, ce culoare are de obicei creta, apoi îi ceri să-ţi spună repede ce bea vaca. „Lapte” e răspunsul invariabil.

„Lapte” îmi vine şi mie să zic într-una, de vreo două zile încoace. De când ninge pe ascuns, numai la ore la care dorm sau stau cu spatele la fereastră. De când ninge necontrolat, până toate maşinile din parcare arată la fel, de nu mai ştii care-i a ta.

Alb alb alb alb alb alb alb. Alb ca frişca. Alb, cum ar trebui să ne fie dinţii. Alb ca albuşul. Alb ca Albă ca Zăpada. Alb ca albina. Nu, asta nu merge. Alb ca şosetele asistentelor medicale, la prima purtare cel puţin. Alb ca varul. Alb ca hârtia de calitate. Alb ca jumătate din fiecare zebră africană. Alb ca penele de raţă. De raţă albă, evident.

Pe fond alb sună cel mai bine colindele. Pe alb gândurile ţi se adună mai uşor. Când ninge, recunosc, mi se face poftă de sarmale.

Pe alb iubitele noastre sunt mai frumoase ca niciodată. Au nasurile reci şi ochii aprinşi de fericire. Te strâng tare de mână şi te iubesc copilăreşte. Aruncă cu bulgări de zăpadă spre tine şi se supără fiindcă nu te nimeresc niciodată.

Nu-mi place să-mi fie frig, dar îmi place să-mi fie alb. Alb adânc, care-ţi scrânşneşte sub picioare. Alb curat, purtat la tâmple de părinţii tăi. Alb nebun, care-ţi acoperă pervazul.

Alb alb alb alb alb. Alb.

Articol publicat în 24 FUN.

Nu, cele mai cunoscute cupluri nu sunt Angelina Jolie şi Brad Pitt sau Steffi Graf şi Andre Agassi. Nu sunt nici Adam şi Eva sau Antoniu şi Cleopatra. Şi nici Romeo şi Julieta nu e cuplul cel mai faimos.

Cuplurile cu adevărat celebre ne dau zilnic târcoale, cu atâta hotărâre încât nici nu le mai băgăm în seamă. Trăiesc în preajma noastră de atâta amar de veacuri încât par a se fi integrat perfect în fundal, par a nu mai trece de filtrul nostru de spam.

În România nu există cuplu mai cunoscut şi mai plăcut românilor decât Aşa şi-Aşa. Aici totul e aşa şi-aşa, de la oameni şi până la climă. Cum a fost la birou? Aşa şi-Aşa. La meci? Aşa şi-aşa. Aşa şi-Aşa sunt Regele şi Regina României. Preşedintele şi Prima Doamnă, după standardele noi.

Apoi mai sunt celebrele cupluri Punct şi Virgulă (cu prestanţa sa de aristocrat demodat, care nicicum nu-şi mai găseşte astăzi locul printre semenii săi), Fasole şi Ciolan (care, împreună cu Mici şi Bere formează familia nobiliară cu cea mai mare priză la public) şi Tanda şi Manda (capi de familie celebră, vârf al clasei noastre politice; sloganul familiei e bine-cunoscutul „Toţi o apă şi-un pământ”).

Merită menţionate şi celebrele, dar nebăgatele în seamă perechi, Dă şi Du-te, Încoace şi Încolo, Pa şi Pusi, Foc şi Pară, Dacă şi cu Parcă, Ura şi La gară.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e cuplul esenţial pentru bunul mers al lucrurilor în România. El are un rol decisiv în comunicare, fiind principalul transportator de feedback al românilor de pretutindeni. Azi şi Mâine, pe numele lui de scenă A‘ şi Mâine, străjuieşte finalul celor mai importante propoziţii rostite de români. Exemplu: Laptopiseţul tău A‘ şi Mâine.

Preluat integral de pe site-ul QualMedia.

Cel mai probabil n-am nimerit-o cu portugheza din titlu. Noroc că avem liber să scriem restul textului în română.

Săptămâna asta mergem la Magia do Brasil, un eveniment cultural cu totul special, adresat tuturor celor care vor să se distreze. O nebunie de evenimente cu condimente braziliene şi cu invitaţi de prestigiu. Între ei, Alex Lima, unul dintre cei mai cunoscuţi dansatori brazilieni din lume şi un coregraf deosebit. Alex este şi inventatorul unui nou stil de salsa, cu influenţe braziliene.

Workshop-urile de dans de la Magia do Brasil aduc stilurile lambazouk şi gafieira pentru prima oară în România, iar petrecerile promit să ne ducă, măcar pentru câteva ore, mai aproape de Rio.

Mai multe puteţi afla chiar de la organizatorii evenimentului, www.majestiqevents.ro.

Până una-alta, noi v-am făcut rost de 6 Full-Pass-uri, fiecare valorând 30 de euro. Full-Pass-urile se dau două câte două, iar cu ajutorul lor puteţi intra gratuit la oricare din activităţile din cadrul evenimentului.

Scrie-ne, în comentarii sau pe mailul direct (office@qualmedia.ro), cum ai dat şi tu o mână de ajutor la promovarea evenimentului. Îţi sugerăm să scrii despre Magia do Brasil pe blogul tău sau pe reţelele sociale unde eşti activ, dar vom aprecia orice fel de altă iniţiativă de felul ăsta. Da’ să aveţi probe, da?

Ne vedem la distracţie. Até breve!

Articol publicat în 24 FUN.

Ca de obicei, am fost să votez. M-a năpădit un sentiment neplăcut, de frustare maximă faţă de români, un sentiment de inutilitate absolută a gestului meu de a vota. Am stat douăzeci de minute în secţia de votare, la coadă, înainte să intru. Am văzut cincizeci de oameni în vârstă intrând şi ieşind din cabine. Numai şi numai oameni în vârstă.

Singurul mai tinerel era un tip la vreo patruzeci de ani, care a venit la vot însoţit de soţie şi de băieţelul lor de cam cinci ani. A ieşit înjurând din clădire, înainte să voteze: “Tre’ să stau la coadă să votez? F***-i în *** pe toţi. Să-i voteze p***, eu n-am timp să stau la cozi.” Şi-a plecat, tinându-şi copilul de mână.

Tinerii de vârsta mea sunt mahmuri duminica. Sunt obosiţi, oamenii au fost la chef sâmbătă noapte. Cei vârstnici însă sunt plini de energie. Culoarele secţiilor de votare colcâie de oameni cu părul alb. Pe culoare miroase a naftalină şi a alte produse anti-molii. Miroase a păreri compacte, miroase a vot sigur, a decizii monotone, miroase a viitor predefinit. Îi apreciez mult pe cei în vârstă, sincer. Dar mulţi dintre ei nici nu vor prinde finalul mandatului şi totuşi votează. Aleg. Decid.

Noi, tinerii, suntem nişte fraieri. Ne lăsăm la voia întâmplării, făcând bravură din rebeliune. Făcând o virtute din revolta verbală. Vorbim aiurea. Suntem iresponsabili. Suntem fraieri.

Azi câteva sute de tineri vor citi aceste rânduri. Mergeţi la vot, mai este timp până diseară. De mâine, alte câteva mii le vor citi. Mergeţi la vot data viitoare. Mergeţi la vot întotdeauna. Faceţi ceva. Orice. Spuneţi ceva. Orice. Sau tăceţi definitiv din gură.

În ultima vreme n-am mai scris nimic, n-am mai gândit nimic. Nici măcar n-am mai simţit mare lucru. Un singur gând m-a tras de mânecă din când în când, fără să mă poată opri dintr-o goană ridicolă către banal, către de-nepovestit, către nimic.

Gândul că sunt încă tânăr, dar că nu mai sunt chiar atât de tânăr.

“Valoarea nu aşteaptă trecerea anilor” e un dicton conservator, enervant şi, cel mai probabil, superficial. L-am auzit acum mulţi ani din gura cuiva care contează şi de atunci nu mai pot scăpa de sub stăpânirea cuvintelor. N-am de gând să-l analizez prea mult. Oricum, e greu să te-apuci să-i numeri pe cei care au făcut o diferenţă încă din copilărie/adolescenţă/tinereţe şi pe cei care au devenit importanţi abia mai târziu. Nu asta e ideea. Ideea e că, adevărate sau nu, nişte vorbe ca astea au toate şansele să te bântuie.

Şi vreau să mâ bântuie. Mai mult, vreau să te bântuie şi pe tine. Vreau să ne facă pe amândoi să fim importanţi pentru cineva, pentru cât mai mulţi. Vreau să ne salveze de o viaţă liniştită şi de o moarte neînsemnată. Vreau să ne facă să ne simţim datori.

Vreau să ne scoată din nimicnicia noastră şi să ne facă să îndrăznim. Vreau să ne usture, literă cu literă. Să ne facă să luăm decizii pe care ştim că ar fi trebuit să le luăm de multă vreme. Vreau să ne transforme din oameni cu idei şi cu intenţii bune în oameni care încearcă.

Vreau să ne facă să facem ceva deosebit. Timpul trece. Iar valoarea nu aşteaptă trecerea anilor.