Laptopiseţul Istoria unei misiuni kamikaze

A fost prima ediţie a TEDxCluj. La finalul ei am clacat fizic (nu exagerez) şi m-am reîncărcat spiritual (nici acum nu exagerez).

În primul rând se cuvine să-i mulţumim lui Cristi pentru că a avut ideea de a aduce TEDx la Cluj. Poate că au mai fost şi alţii care s-au gândit la asta, dar Cristi nu a lăsat lucrurile la stadiul de idee.  Când a venit la mine să-mi propună să facem acest (nou) proiect (voluntar şi non-profit) împreună, avea deja doi vorbitori confirmaţi şi o înţelegere de principiu cu City Plaza.

Nu ştiam la început dacă va fi nevoie şi de alţii în echipă, aşa că nu am invitat pe nimeni să ni se alăture. În schimb i-am primit cu drag pe cei care au insistat destul, ştiind că nişte oameni cu adevărat entuziasmaţi de ideea TEDxCluj pot numai să aducă valoare evenimentului. Împreună cu Cristi, Paula, Cami şi Lorand am făcut o echipă atipică. N-am avut timp să ne gândim la principiile lui Tuckman, lucrurile au mers ca unse pentru că ne-am dorit cu toţii acelaşi lucru şi pentru că am avut încredere completă unii în alţii, deşi nu ne cunoşteam între noi decât doi câte doi.

Apoi, vreau să îmi recunosc public dragostea neţărmurită pentru City Plaza. :) La toate evenimentele pe care le-am organizat aici m-am simţit ca un oaspete şi nu ca un organizator, iar asta mă face să revin de fiecare dată. La City toată lumea se poartă de parcă ar deţine hotelul: sunt grijulii cu tot ce se întâmplă acolo, sunt mândri de tot ce fac, au soluţii pentru orice şi sunt gata să te ajute în orice împrejurare.

Nu voi vorbi deocamdată despre speakeri. Aştept mai degrabă părerile voastre despre discursurile lor (în câteva zile urcăm şi pe site toate TEDTalk-urile). Le mulţumesc însă pentru curajul de a accepta invitaţia la un eveniment care are loc pentru prima dată şi despre care nici nu ştiau mare lucru până să-l încerce pe proria piele.

Îi mulţumesc lui Tudor Giurgiu pentru nebunia de a se lăsa pe mâna noastră pentru o zi întreagă, fix în mijlocul pregătirilor pentru TIFF 2010. Vă mulţumesc şi vouă, celor care ne-aţi încurajat şi ne-aţi susţinut.

Până la o nouă ediţie, numai bine.

Articol publicat în 24 FUN.

Aceste gânduri sunt pentru prietenii de odinioară. Pentru cei cu care am împărţit ani mulţi şi, mai nou, îndepărtaţi. Pentru cei împreună cu care întârziam la plata chiriei şi a cheltuielilor de bloc. Pentru cei cărora le ştiam cândva fiecare cotlon de suflet.

Suntem neputincioşi în faţa vieţii. De altfel, nici cu moartea nu ne descurcăm mai bine. N-o putem nicicum opri (viaţa, zic), ne schimbă priorităţile şi ne creşte mereu bugetul de cheltuieli. Ne îndepărtează de tot ce obişnuiam să fim.

Apropiaţii de odinioară sunt acum în patru zări. Ne vedem cu ei pe Facebook şi pe la nunţi. Altădată nu făceam un pas unii fără alţii şi nu ne puteam imagina viitorul altfel decât la grămadă. Cea mai frumoasă grămadă ce i-a fost vreodată dată Pământului s-o vadă. O grămadă organizată, ca la rugby, în care ne sprijineam fiecare pe umerii celorlalţi.

Acum avem alţi prieteni, iar dintre cei vechi puţini ne-au rămas puţini aproape. Cei mai mulţi s-au dus în treaba lor. Când au plecat n-am realizat că treaba lor nu mai e treaba noastră, la propriu. Pe unii i-au dus departe priorităţile, pe alţii – priorităţile noastre. Şi-acum suntem cu toţii fericiţi, doar că nu mai suntem împreună.

Îi mai păstrăm doar pe câţiva dintre prietenii vechi. Mulţi s-au retras pe Facebook, la nunţi şi în oglinzi retrovizoare. Şi-apar numai din când în când în viaţa noastră, mirosind a copilărie şi a studenţie. Lor le dedic gândurile mele de acum şi bucuriile mele dintotdeauna.

Varianta pentru grăbiţi:
Mâine lansăm înscrierile la TEDxCluj. Ziarul Deschis merge înainte, în pofida începutului prost.

Varianta pentru curioşi:
Încerc să depăşesc o perioadă în care am făcut un miliard de lucruri şi pe niciunul bine. Mă limpezesc uşor-uşor şi-mi reiau rolul de producător de orizont.

Am lucrat mult pentru TEDxCluj. Zilele astea începe comunicarea oficială, încep înscrierile. Evenimentul e foarte aproape, mai aşteptăm doar câteva confirmări ale sponsorilor ca să fie totul bine. Tudor Giurgiu, preşedintele TIFF, e amfitrionul evenimentului. Lista vorbitorilor e impresionantă, iar săptămâna viitoare vom lucra la a selecta audienţa (avem doar 99 de locuri, din păcate), pentru a avea o sală excepţională. Tot ce trebuie să ştiţi despre TEDxCluj puteţi afla, la momentul potrivit, de aici: www.tedxcluj.com.

Am lucrat puţin pentru Ziarul Deschis. Restul echipei şi-a văzut de treabă, ca şi cum cu mine nu s-ar fi întâmplat nimic. Le mulţumesc pentru asta. Eu însă am încurcat lucrurile, ţinând în mână câteva responsabilităţi majore, la care n-am reuşit să ajung. Mergem înainte. Obiectivul principal al acestei perioade e să strângem cât mai mulţi autori care să publice săptămânal. Cu ei şi cu parteneriatele strategice cu care am început să-mi umplu dimineţele devreme tragem tare să facem din ZD ceea ce ne-am propus. Avem de învins acum şi începutul prost, dar nu-i nimic.

Mai am câteva proiecte pe rol, în care sunt implicat puţin, spre zero. Nu-mi mai ajunge lungimea de bandă pentru a citi, pentru a scrie şi nici pentru a gândi prea mult. Probabil de aceea acum citiţi o ştire şi nu o opinie.

Ce m-a înghiţit cu totul în ultima vreme e noul proiect al Qual Media, de care mă ocup. Aici se scrie o poveste frumoasă, dar al dracului de complicată. O nouă pagină care-o să mă schimbe, exact aşa cum îmi doresc, exact aşa cum nu-mi pot imagina.

Articol publicat în 24 FUN.

„Mergeţi spre Câmpeni. După Ocoliş o să vedeţi o Mănăstire. Treceţi de ea, apoi ajungeţi la nişte chei faine de tot. Lăsaţi maşina acolo şi mergeţi prin chei, apoi încă 2-3 kilometri pe jos, până ajungeţi într-un sat. Acolo e Poşaga de Jos, un sat de acum două sute de ani.”

N-au fost rele indicaţiile, dar ne-au dus drept în Lunca Largă, alt sat de acum două sute de ani. Ne-a întâmpinat un car cu boi, coborât direct dintr-un tablou de Grigorescu. Era soare şi sâmbătă, iar toată lumea muncea în grădini. Femei în vârstă, cu rochii colorate, cu batic pe cap şi cu zâmbetul pe buze. Şi doi-trei moşnegi fără dinţi în gură, dar cu zâmbetul pe buze şi ei. Am aflat mai târziu că în sat mai sunt doar trei-patru flăcăi. Restul au plecat şi nu se mai întorc.

Ne-am oprit la magazinul sătesc. Era marcat cu „COOP” şi era închis. Am mers două case mai la deal şi-au găsit-o pe „gestionară”. Am început să stăm de vorbă şi ni s-a alăturat, repede, şi un moş. Nici el nu prea mai avea dinţi. În schimb avea poveşti despre decenii pe care noi nu prea le putem cuprinde cu mintea.

Am văzut un extinctor ruginit, fixat într-un cui, lângă uşa magazinului. Se pare că stă acolo, nemişcat, de când a fost construită casa. N-a fost niciodată folosit.

L-am întrebat pe moş cât de des vine poştaşul (în faţa magazinului sătesc era o cutie mare, poştală). „D-apă poştaşu’ nu ştiu. Da’ ce, mai scrie lumea scrisori? Avem telefon.” Nimeni nu a părut deranjat că progresul a făcut din Lunca Largă un sat părăsit, atât timp cât progresul le-a folosit şi lor, totuşi, la ceva.

Noi, în schimb, ne-am bucurat de Lunca Largă ca de o grădină atentă, unde istoria încă nu s-a scris.