Laptopiseţul Blogul pământesc

S-a reinaugurat Salina Turda, după o perioadă în care primăria Turda a şlefuit-o, foarte frumos de altfel, pe bani europeni.

Mărturisesc, sunt impresionat de schimbare. Ca mulţi alţii probabil, sunt uimit şi mândru că ceva atât de frumos există în România zilelor noastre. Sigur, salina era frumoasă, era impresionantă şi în starea ei naturală. Dar ce frapează sunt micile mari adaosuri prin care contemporaneitatea şi-a adus contribuţia.

Sala mare a salinei, Rudolf pe numele ei, e impresionantă. Ornamente cu gust, din sticlă şi lemn, pun în valoare minunea naturală de acolo. O sală imensă, înaltă de 70-80 de metri, lungă de vreo 200 şi lată de 150, cu pereţi netezi din sare. Cu ieşiri ascunse, la prima vedere, care dau către camere surprinzătoare şi către lacul salinei.

După redeschidere, salina a devenit mai mult decât un loc de plimbare pentru puţinii curioşi. Sala mare e dotată acum cu un teren de sport, o roată-carusel, o pistă de bowling, un teren de minigolf, un teren de joacă pentru copii şi un mic amfiteatru pentru concerte. Mai jos găseşti un pont care dă către lac şi câteva terase de pe care îi poţi privi pe cei care se plimbă cu barca pe apa sărată. Un lift de sticlă, privind drept în hăul salinei, te duce în sala mare, oferindu-ţi o privelişte cu totul surprinzătoare. S-au deschis şi câteva camere de tratament, la cele mai moderne standarde, din câte se aude.

În schimb, salina e prost semnalizată de afară. Nu există parcări. Programul de week-end e absurd, ultima coborâre în salină se face la 13:30 sâmbăta şi duminica, adică atunci când oamenii au cea mai bună dispoziţie pentru astfel de plimbări. Pe site-ul salinei nu poţi găsi acolo afişat programul (de altfel, nici nu prea merge acest site).

Cei de la vânzarea biletelor nu sunt tocmai cei mai politicoşi dintre localnici. Bineînţeles, ei încearcă să fure 10-15 minute din program, împiedicând accesul celor care vor să intre în mină la 13:20, de exemplu, pe motiv că “e prea aproape de sfârşitul programului”. La fel de natural, şi turiştii, români fiind, încearcă să fure 10-15 minute din program, dar în sens invers, părându-le firesc să fie lăsaţi să intre, tot pe motiv că “e prea aproape de sfârşitul programului”.

Interesantă e o conversaţie pe care am auzit-o la intrarea în salină. Doi dintre angajaţi ai salinei se arătau nemulţumiţi de numărul mare de turişti de duminică. “E din cauză ca s-a dat la televizor despre deschidere”, a spus unul dintre ei, vădit nefericit că avea atât de furcă.

Când intri în salină, habar n-ai încotro s-o apuci. E un tunel lung, iar tentaţia e să mergi tot înainte, gândindu-te că te va duce într-o zonă semnalizată, unde poţi vedea nişte hărţi, nişte uşi, nişte săgeţi. Nici vorbă. Dacă ţii drumul tunelului ajungi la ieşirea din salină. Există câteva camere laterale în care poţi intra, iar unele duc, pe nişte scări care nu sunt dotate cu vreun semn direcţional, către sala mare a salinei. Tot la capitolul signalistică merită menţionate ledurile de “Ieşire” care te însoţesc vreme de 100 de metri în anumite zone ale salinei, fără însă să-ţi spună şi în care parte e ieşirea.

Ghizi încă nu sunt, sper să apară în curând. Am văzut în schimb balustrade şubrede, care treburau sub presiunea coatelor noastre, la 80 de metri înălţime. Am văzut podeţe de lemn, tot la 80 de metri deasupra solului, făcute din scânduri printre care vezi pământul. Lungi de 100 de metri, dar sigure, conform foii A4 printată alb-negru în capetele podeţului: “Încărcarea maximă: 15 persoane”.

Salina Turda e măsura capacităţii noastre turistice actuale, cu bune şi rele. Uimitor de frumoasă, surprinzător de slab pregătită pentru musafiri. Impresionantă în mare, dar evervantă din cauza unor fleacuri de care nu avem niciodată grijă.

Partea plină a paharului e că facem progrese. Mai e mult până departe, dar măcar mergem într-acolo. Şansa turismului românesc e să avem răbdare cu el. Uşor-uşor, sub presiunea noastră constructivă, de vizitatori pretenţioşi, dar nu snobi, turismul românesc va creşte. Am încredere că banii noştri, adunaţi din bilete şi evenimente, vor merge şi spre îmbunătăţirea aspectelor mai tehnice, dar nu mai puţin importante, ale turismului.

Până atunci, vă recomand să vizitaţi Salina Turda. Eu mă voi întoarce cu siguranţă, pentru că vizita acolo e un mod plăcut, interesant şi sănătos de a-ţi petrece o după-amiază. Abia aştept să joc un baschet pe terenul amenajat acolo.

Informaţii interesante despre noua faţă a salinei găsiţi în acest articol din Adevărul (de aici am preluat şi poza de mai sus).

Sigur, am mai auzit-o cu toţii pe asta cu lipsa de focus.

Priorităţile împrăştiate te transformă într-un mare visător de zi, care-şi vede visele aproape de tot, dar nu le poate atinge. Motivul major e că, de la un moment dat, timpul şi energia noastră nu mai sunt nelimitate, aşa cum ni se păreau în liceu sau în studenţie.

8-10 ore pe zi suntem la lucru. Foarte puţini facem asta urmărindu-ne un vis în acelaşi timp, unora cel puţin ne place ceea ce facem, iar altora orele astea ni se par pierdute pentru sufletul şi pentru mintea noastră.

De la o vreme apar priorităţi noi, de care nu ştiam, la 18 ani, că există. Iubirea, familia, copiii, traiul zilnic, programul zilnic, pasiunile descoperite la maturitate, dorinţa de a cunoaşte lumea şi multe, necunoscute încă, ce-or să continue să apară.

Undeva adânc mai zac şi câţiva muguri de vise de demult. A le da lumina de care au nevoie e tot o chestiune de prioritizare. Apoi, mai sunt ambiţiile mature, imposibil de atins în lipsa focusului: dorinţa de a lăsa ceva în urmă, dorinţa de a contribui la o lume mai bună, dorinţa de avea putere şi influenţă sau, dimpotrivă, linişte.

A-ţi număra focusurile e o treabă riscantă. Poţi greşi uşor, iar greşeala n-o să ne afecteze poziţionarea de buni gramaticieni, ca în titlu, ci însăşi posibilitatea a ne urmări cu adevărat focusurile.

Unii spun că, în această privinţă, e bine să te opreşti din numărătoare la numărul 1. Alţii numără până la 2. Eu recunosc, am numărat întotdeauna până la 3, uneori şi mai departe. Mai recunosc că asta m-a-ncurcat uneori la atingerea obiectivelor, dar şi că m-a ajutat să explorez lumea, oportunităţile, pe mine.

Sunt curios să aflu, de la voi sau de la mine, până la cât se poate număra când vine vorba de focusuri într-o viaţă de om.

Am plecat de-acasă la 14 ani, ca-n “Amintirile” lui Ion Creangă. Părea că plec pentru totdeauna şi, din păcate, cam aşa a fost.

Mă mai întorc la Darabani din când în când, cât pot de des. Aerul de acasă îţi umple cel mai bine nările şi te duce, într-o secundă, cu zeci de ani înapoi. Te duce într-o vreme când priveai ca la o minune la părul cărunt al bunicilor, fiindcă tu nu văzusei încă aşa ceva la tine acasă. Au trecut anii gâlgâind cu nerăbdare şi ne-au adus aici, de unde privim cu inima împărţită în două.

Mai întâi, între bucuria că părinţii tăi ţi-au fost părinţi şi regretul că nu au putut fi parte din gaşca ta de prieteni la cataramă. Dintr-aceia cu care să te ştii din copilărie până la sfârşit, din aceia cu care să îmbătrâneşti odată.

Apoi, între fericirea de a fi “om mare”, cu pasiunile şi ambiţiile tale, şi regretul pentru vremurile în care nu trebuia să ai fericirea asta.

Între timp, acestui acasă i se mai adună, rând pe rând, altele. Toate fără cod poştal, toate în sufletul tău. Acasă – acolo unde te strângeai cu prietenii din liceu. Acasă – sala de baschet unde făceai antrenamente cu mingi colţuroase, pe care, ca să ajungi un superstar local, trebuia să le mânuieşti fără să le priveşti. Acasă – cu prietenii din facultate sau din organizaţia de studenţi care ţi-a schimbat viaţa. Acasă – cu trupa de şoc alături de care schimbi lumea, zi de zi, în firma ta sau la locul tău de muncă.

Acasă e unde iubeşti cu tot ce eşti. Acasă e cu Rada, oriunde. Acasă e cu prietenii din Bucureşti şi cu cei de la seara de boardgame-uri. Acasă e un loc în mintea ta, un loc dezordonat, încărcat cu vechituri romantice peste care aşezi, în fiecare moment, gânduri noi şi fotografii fără moarte.

Scris mai târziu: Ca un făcut, cei de acasă şi-au amintit azi de mine, într-un mod surprinzător.

Din când în când, mai uităm.

Ne transformăm uşor-uşor în fiinţe automate. Şi-atunci uităm. Pentru că ne folosim raţiunea tot mai puţin pentru noi înşine şi tot mai mult pentru orice altceva.

În mijlocul goanei, ne întrebăm de ce gonim. Când am pornit, ne era clar încotro mergem. Apoi a trebuit să facem câteva mici ocolişuri şi câteva opriri, să ne tragem sufletele. Din când în când ne-a mai furat peisajul. În alte dăţi ne-am întâlnit cu alţi alergători şi ne-am luat unul după altul, să ne pară goana mai uşoară.

Goana e bună, fără ea n-am putea face mare lucru. Dar, din când în când, întrebaţi-vă din nou încotro goniţi.

Dragi colegi de internet,

Am furat revoluţia, revoluţia de pe internet. Am vrut libertatea cuvântului şi-am primit democraţia nimicului şi a mediocrităţii. Am vrut puterea omului simplu şi-am primit dictatura platitudinii absolute. Pe internet am pus la conducere small talk-ul, povestirea inutilă şi lupta pentru un trafic care nu ne onorează.

N-ar trebui să ne placă. Sunt prea mulţi “oameni importanţi în online” care nu aduc niciun soi de valoare reală, ci doar întreţin îngustimea minţii, a preocupărilor şi a aspiraţiilor celor care îi citesc. Sunt prea mulţi cititori care se bat pentru primul comment, pentru orice comment. E prea multă zarvă în jurul unor platitudini absolute.

Multe din vedetele acestei democraţii aproape nefolositoare sunt înguste, sunt goale prin interior. Anonimi de drept, nume publice de fapt, cu care n-ai de ce să te identifici. Discuţii despre nimic, care ne mănâncă ziua şi care n-au cum să ne înalţe, niciodată, ca oameni.

Totuşi, după atâţia ani de luptă, am rămas cu ceva. Am rămas cu opinia transmisibilă prin RSS. Un premiu mare, care face totul să fi meritat. Am rămas cu nebuneasca, dar simpatica, iluzie că rezolvăm ceva urcându-ne părerea pe internet. Să recunoaştem, măcar pentru această nebunie merită să rămânem totuşi simpatici restului lumii.

Dar să nu avem cumva pretenţia că suntem, în vreun fel relevant, importanţi. Suntem numai un mod de petrecere a timpului liber, un fel de consolă de jocuri. Şi suntem cam pe atât de utili pentru formarea reflexelor sociale şi intelectuale pe cât e consola formării reflexelor noastre fizice.

Suntem noii vorbitori din agora, dar n-avem prea multe de spus. Flecărim.

Cu drag şi cu dezamăgire,
Unul dintre noi.

E foarte bine că teoria perechilor e total necunoscută şi că misterul ei împlinitor de destine rămâne neatins. Astfel căutarea noastră pământeană se poate face într-o lumină romantică, deşi înfricoşător de obscură.

Totul ar putea fi simplu, dar cui îi plac lucrurile simple?

E mai plăcut să ne lăsăm surprinşi de tot ce ni se întâmplă – numim asta soartă. Savurăm cu o plăcere dureroasă eşecul şi neîmplinirea, venite de fiecare dată pe neaşteptate, ca ninsoarea pentru autorităţile româneşti. Ne îmbătăm de succes, în cele două forme ale sale: rarisim sau mărunt, cu toată sinceritatea noastră. Îngenunchem contemplativ în faţa lui, privindu-l ca pe o manifestare a unor supra-oameni, cu care ne mândrim de fiecare dată când ne aruncă o privire, de parcă am avea vreun merit pentru existenţa lor.

Ar putea fi altfel, am putea merge mai la sigur, dacă am căuta perechile.

Teoria lor e o ecuaţie absurdă, cu trei necunoscute şi nimic cunoscut. Rezolvând-o, vom avea parte de sentimentul cel mai pur de împlinire care poate curge prin aceşti câţiva litri de sânge, care poate adia prin aceste câteva grame de suflet.

Bucuria vine numai în perechi. Orice fel de bucurie şi orice fel de perechi.

Prima necunoscută, din cele trei, eşti tu – trece o vreme până să ai puterea să te cunoşti. A doua e bucuria – un vis de linişte sau de glorie, unul pe care nimeni altcineva, în afară de tine, nu-ţi poate cere să-l visezi cu adevărat. A treia necunoscută e perechea: o pasiune, un om, un loc, un orice cu care tu faci o pereche indestructibilă. Una pentru care orice greutate e numai un popas, iar orice fleac – un prilej de bucurie.

Împlinind legea perechilor ne aşezăm fiecare la locul nostru. Stai liniştit, cel mai probabil, teoria perechilor nu-ţi va schimba viaţa. Mai degrabă, a făcut-o deja.

Mugurel Florea are vreo 25 de ani. L-am întâlnit în AIESEC, cu 5-6 ani în urmă. Nu e sportiv de performanţă. După ocupaţia lui curentă (e consultant în management la IBM, în Dubai), l-ai cataloga mai degrabă drept un “tânăr corporatist”.

Dacă vi se pare că, în cercul vostru de prieteni, ar fi imposibil ca cineva să devină bărbatul cu cel mai bun timp din istoria participărilor româneşti la maratonul de la New York, Mugur vă poate demonstra cu uşurinţă că vă înşelaţi.

In decembrie 2008, una dintre rezolutiile pentru 2009 pe care mi le-am stabilit a fost sa alerg maratonul din New York sau sa alerg un timp destul de bun la maratonul din Berlin cu care sa ma pot califica direct pentru maratonul din New York in 2010. [...]

Momentul culminant a venit insa inainte de a intra pe ultimele doua sute de metri. Pe tot parcursul cursei eram cu urechile ciulite, sa aud pe cineva strigand „Hai Romania!”. Ma gandeam ca in cele doua milioane de spectatori trebuie sa fie vreun roman. [...]

Continuarea articolului o găsiţi pe site-ul www.maraton.info.ro.